A-POLITICE // Marşul asupra Romei

MIRCEA-V.-CIOBANULa sfârşitul lui octombrie 1922, fostul editor al ziarului socialist „Avanti” şi fondatorul ziarului fascist „Il Popolo d’Italia”, dar şi al Partidului Fascist, renumitul Il Duce, Benito Mussolini, organiza celebrul „Marş asupra Romei” (Marcia su Roma). În esenţa sa, marşul a fost o lovitură de stat, în urma căreia Partidul Naţional Fascist a acaparat puterea în Italia.

Marşul a fost violent, în unele oraşe s-a manifestat extrem de agresiv, dar cu o participare de nu mai mult de 60 000 de oameni. Puterea propriu-zisă nu a fost luată cu forţa (deşi nu se pune la îndoială presiunea exercitată prin mijloace violente), ci a fost cedată prin metode „democratice”. Fasciştii care au venit la putere nu numai că au promis să facă ordine şi reforme, ci chiar au reuşit să reducă şomajul, să rezolve unele probleme ale transportului, să eficientizeze lucrul poliţiei, să înceapă lupta cu mafia siciliană etc. Mai mult decât atât: ei au vrut să reînvie gloria Imperiului Roman, să trezească sentimente de mândrie de apartenenţă la un mare imperiu al trecutului…

Bine, sigur că, în contrapunct, au promovat o politică intolerantă, rasistă, violentă, au mutilat destine, au ignorat totalmente drepturile umane, libertăţile sociale şi economice. Şi au declanşat conflagraţii. Ideologia fascistă se baza, în cele mai esenţiale aspecte, pe autoritarism, naţionalism, corporatism economic, conceptul de identitate colectivă şi supradimensionarea rolului statului centralizat. Exact ceea ce îşi doresc „stataliştii” noştri actuali.

O supapă necesară

De ce mi-am amintit (şi vă amintesc) despre asta? Am prins o analogie între evenimentele pomenite mai sus şi promisul „marş asupra Chişinăului”, organizat de comunişti. Ideea de marş poate să vină, bineînţeles, şi din dorinţa de a răspunde „asimetric” adunării proeuropene din 3 noiembrie. Orice ar zice comuniştii (d.e., că oamenii au fost aduşi forţat), manifestarea proeuropeană a impresionat, fie şi numai prin proporţii. Şi atunci un răspuns eficient nu poate fi decât asimetric, pentru că: a) dacă le-ar fi reuşit un meeting fie şi tot atât de numeros ca şi cel organizat de partidele de la guvernare, nu ar fi impresionat prea tare, ca un fenomen deja vu; b) dacă ar fi fost mai puţini, ar fi rămas cu imaginea şifonată a unor politicieni părăsiţi de popor.

Pe de altă parte, repetiţia toboşarilor din faţa Parlamentului nu putea să nu le sugereze artiştilor amatori ideea unei manifestări zgomotoase la scară naţională. În lipsa unei televiziuni cu acoperire largă, mesajul lor, expresiv, violent, agresiv, poate fi transmis doar printr-un serial de adunări zgomotoase „în teritoriu”. Indirect, aici este şi vina democraţilor de la guvernare. Opoziţia are nevoie de tribună, care nu este numai o periculoasă pentru guvernare trambulină spre inimile poporului şi pistă spre putere, ci şi o supapă necesară pentru energiile violente. Apropo, cazul „Pădurea Domnească” a demonstrat ce înseamnă lipsa unei forţe mediatice de opoziţie: partidele de la guvernare au început să joace ele (o parte din ele) rolul opoziţiei, creând fisuri în majoritatea guvernatoare, fisuri care erau pe cale să destrame ireversibil coaliţia. Un mesaj venit dinspre opoziţie poartă pecetea subiectivităţii interesate şi, din acest considerent, e mai puţin credibil şi chiar mai puţin ofensiv decât unul care vine de la un „aliat”.

Cauza asocierii cu dreapta extremistă

Coincidenţa (până şi în denumire) cu „Marşul asupra Romei” este atât de izbitoare, încât mi se pare că bravul nostru partid de opoziţie a studiat experienţa lui Mussolini. Sau cineva (cine oare?) i-a sugerat-o. Comuniştii noştri de azi seamănă foarte mult cu fasciştii la început de cale: sunt intoleranţi, antiliberali, anticapitalişti, antidemocraţi, se manifestă prin căutarea agresivă şi obsesivă a duşmanilor poporului (românii, europenii, liberalii, homosexualii ş.a.), prin incapacitatea de a dialoga. Ei comunică exclusiv prin metoda ultimatumurilor, construiesc perpetuu scenarii apocaliptice. Ca să nu mai spunem că şi liderul comuniştilor moldoveni de azi se aseamănă într-un fel cu Il Duce: ambii au un soi de carismă (uşor caricaturabilă, nu?), care prinde la multă lume „din popor”.

Asocierea cu dreapta extremistă îmi vine şi dintr-o altă cauză. Nu ştiu de ce, comuniştii insistă să manifesteze „de ziua Arhanghelului Mihail” (pe vechi). Şi atunci cum să nu ne amintim de legiune? Fiind o demonstrare de forţă, ea aduce a imitare a unei mişcări bine cunoscute din interbelic. Legiunile noului Arhanghel Mihail (pe vechi) vor dori să pornească în ultima decadă a lui noiembrie într-un marş spre capitală, purtând visuri nostalgic-imperiale şi urând de moarte nişte oponenţi foarte concreţi, care au multe păcate, dar între care esenţial este că le-au luat foştilor guvernanţi osul. Legionarii şi fasciştii italieni s-ar simţi, probabil, ofensaţi de comparaţia cu comuniştii moldoveni… Dar aşa sunt paralelele istorice: imprevizibile şi deloc corecte politic. Numai că orice mimetism aduce întotdeauna a caricatură.

Despre importanţa istorică a „marşului” organizatorii lui nu au niciun fel de îndoieli. Citez: „Secolul XXI va intra în istoria Moldovei ca secolul marşului asupra Chişinăului, din toamna anului 2013. Mergeţi şi vă pregătiţi pentru marş, aşa cum se face în fiecare sat din fiecare regiune a statului. Trebuie să mergeţi la fiecare rudă, prieten, vecin, cunoscut şi să-l pregătiţi pentru acest marş, care va avea loc foarte curând” (Iurie Muntean vorbeşte ca un profet, ca un nou… „Conducător” (am uitat cum sună în limba germană). În stilul previzibil al ultimatumurilor (imposibile de acceptat!), PCRM solicită, nici mai mult, nici mai puţin, decât: demiterea cabinetului de miniştri; organizarea alegerilor parlamentare anticipate; organizarea referendumului republican privind aderarea Republicii Moldova la Uniunea Vamală.

Dreptul opoziţiei la timp de antenă

Cauzele acestei situaţii (pe lângă apropierea Vilniusului, pe care ambele tabere îl privesc cu aceeaşi teamă apocaliptică, în funcţie de reuşită) sunt simple: în loc să se manifeste prin acţiuni reale, normale într-un joc democratic, ambele tabere se dau în spectacol. Concurează în efecte, în loc să concureze în eficienţă. La toate acestea se mai adaugă scăderea bruscă, în trend, a imaginii PCRM (care crescuse, surprinzător până şi pentru ei, imediat după povestea Pădurii Domneşti). Disperarea că ar putea să piardă şi alegerile viitoare i-a mobilizat şi i-a înrăit.

Energiile (mai ales cele negative) au nevoie de supape. În disperare şi imposibilitate de a-şi vărsa necazul, omul e în stare de rele. Disperarea (fie şi una politică) explodează! Normal e să i se acorde opoziţiei, oricare ar fi ea, dreptul la opinie: în parlament, în mass-media, inclusiv în cea publică. Tocmai pentru că este publică, TVM ar putea rezerva ore speciale pentru opinie: a) partidelor parlamentare; b) partidelor extraparlamentare; c) societăţii civile. Posibilitatea de a-şi expune părerea la un post TV cu acoperire naţională trebuie să-l aibă şi opoziţia, nu numai puterea.

Odată ce nu prea au multe posibilităţi (pe potriva energiei negative pe care o poartă), „marşul” e o soluţie pentru ei, ca să se zbânţuie. E bine dacă plimbarea de toamnă (va mai şi ploua, pe deasupra) le va epuiza energia. Dar dacă dimpotrivă, aceasta se va multiplica, antrenând şi energiile distructive locale? Dacă se vor înrăi şi mai tare? Marşul lui Mussolini, de altfel, şi-a epuizat energiile distructive în alte oraşe ale Italiei, la Roma ajungând doar faima atrocităţilor lor. Tocmai de aceea regele a cedat.

Ce ne aşteaptă? Va fi o reacţie spontan-planificată, o degajare de energie? Vor fi nişte acţiuni concertate? Stă cineva invizibil în spatele „marşului”? Sunt semne destul de evidente, confirmate şi de declaraţiile lui Rogozin (gura păcătosului… trădează intenţia patronului) despre un posibil dezgheţ al conflictului de pe Nistru. Apropo, o dovadă în plus că mecanismul detonator al conflictului e depus în refrigeratoarele ruseşti. Or, cineva e gata să declanşeze şi un război, pentru a nu ne permite ruperea de vechiul stăpân.

Ce ne aşteaptă?

Un „marş”, milităros prin expresie, poate fi şi el parte a unui război. Un fitil care duce spre detonator. Cine-i gata să dea foc casei, pentru a i se intra în voie? Experienţa ultimilor ani (inclusiv experienţa „Revoluţiei Twitter”) arată că lucrurile pot să ia turnuri imprevizibile, inclusiv, pe parcurs. Dar tot experienţa demonstrează că cea mai proastă soluţie e admiterea, la etapa iniţială, a violenţelor maselor, pentru a interveni cu ferocitatea forţelor de ordine doar ca metodă de răzbunare. E mai bine când situaţia e ţinută bine sub control, fără a împiedica acţiunea, cât timp ea e numai violenţă verbală.

E un test pentru democraţia noastră, care are imaginea unei fiinţe firave şi timide (cu excepţia spectacolelor demonstrative). Cum vor arăta instrumentele noastre represive, „mascaţii” noştri, de această dată?

P.S. Sigur că şi adunarea proeuropeană din 3 noiembrie avea elementele ei mimetice, încercând să reconstruiască o nouă „mare adunare naţională”, aidoma celei din 1989. Ion Hadârcă chiar şi-a început cuvântarea cu repetarea propriului început de discurs din ’89, făcându-se a nu pricepe că marea majoritate a celor adunaţi de astă dată au alţi idoli şi au venit să-i asculte pe aceştia. Apropo, fiindcă am atins subiectul: adunarea a fost impresionantă ca număr de participanţi şi m-am bucurat că, ţinând cont de critica „de dreapta”, oamenii au venit fără simbolistica de partid.

Dar, din păcate, nu s-a evitat etalarea partidelor şi ignorarea celor care construiesc integrarea şi cu care se asociază aceasta. Punând în evidenţă liderii partidelor, nu pe liderii integrării europene (e o cauză naţională, nu?). Din teamă să nu iasă aceştia (mă refer la triunghiul prim-ministrul, ministrul de externe şi tânărul speaker, o imagine-simbol a noului val de politicieni proeuropeni) în prim-plan? Şi încă o picătură de dohot, una profilactică: dacă – totuşi! – se făcea o adunare cvasinaţională, fără a pune accentul pe partide, adică una cu participare largă şi ne-partinică, în esenţa ei, preconizatul marş comunist nu mai avea semnificaţia care i se dă.

Aşa însă, iese că într-o zi au manifestat partidele de la guvernare, iar în altă zi pe scena disputelor se va produce opoziţia. Un fel de concurenţă, pentru a demonstra care e mai tare, problema asocierii proeuropene sau proasiatice fiind doar pretextul. Un fel de box de încălzire, înaintea fotbalului electoral.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)