A-POLITICE // Mai poate fi salvat Partidul Democrat?

Cum adică să fie „salvat” partidul care domină fără rest piaţa politică? – mă va întreba oponentul meu dintotdeauna. Mie, unuia, mi se pare absolut evidentă dezagregarea lui, ca firesc şi inevitabil fenomen, evoluţie absolut previzibilă, consecinţă a acestei aparente ascensiuni. Întrebarea mea e chiar întârziată. De facto, PDM nu mai există. Prim-ministrul (care în orice ţară e liderul partidului) află despre deciziile formaţiunii din presă; speakerul exersează acrobaţii paralogice post factum, după vreo ordinară ispravă a „partidului”; preşedintele fracţiunii parlamentare a partidului e în afara politicii (sic!); fondatorul şi preşedintele de onoare e deconectat total de la mecanismul decizional; iar consiliul naţional este convocat… pentru instrucţiuni, nu pentru a pune în discuţie strategiile formaţiunii.

Cu toate ironiile oponenţilor care au luat în derâdere „centrismul” speculativ al formaţiunii, el era unul din actorii indispensabili ai politicii moldoveneşti. Cu toate – suficientele – contradicţii, cum ar fi afişata sa apartenenţă la Internaţionala Socialistă (unde e coleg cu PSRM), versus alianţele permanente cu partidele de dreapta, liberale, capitaliste. Dar, mai ales, cu „reformele” liberale, favorizând cetăţenii prosperi. Oare cum privesc liderii Internaţionalei Socialiste faptul că partidul afiliat lor e condus de un oligarh?

Dar ca partid „centrist” el era un fel de necesitate. Nu e un secret că există o felie de electorat ce nu vrea niciun fel de schimbare-înclinare, nici în dreapta, nici în stânga. Şi mai există oameni care vor să voteze, pur şi simplu, „puterea”, iar „centriştii”, un fel de bisexuali ai politicii, au de fiecare dată o şansă în plus la formarea coaliţiilor. Cam umilă această imagine, dar fiindcă o bună felie de electorat e de aceeaşi factură conjuncturistă, conformistă, circumstanţială şi docilă, de ce nu s-ar găsi cineva care să-i reprezinte?

Azi însă partidul se pare că nu mai poate fi salvat. El a devenit doar un paravan politic pentru meschine afaceri particulare. Deciziile nu se iau nici la guvern, nici în fracţiune, nici măcar „la partid”. Se decide într-un cerc îngust, extraguvernamental, extra-politic, extra-partinic, chiar dacă o parte din decidenţi sunt formal membri ai partidului, parlamentului, guvernului. Dar nimeni nu se mai îngrijeşte de bunul nume al partidului, de imaginea lui (de imaginea ţării pe care o administrează după bunul plac acest grup nu mai vorbim: formal, grupul de la GBC nu are nicio obligaţie, respectiv, nicio responsabilitate). Şirul de derapaje, de decizii arbitrare (scoateri din cursa electorală, arestări, expulzări şi, pe de altă parte, susţinerea unor grupări dubioase) – toate vorbesc de un sistem ilegitim, ilegal, care gestionează ţara „по понятиям”, nu conform legilor… Pentru acest grup (nu pentru partid), o schimbare politică nu e periculoasă: ei vor monopoliza, circumstanţial, şi orice altă formaţiune care va accede. Cel puţin, asta le este intenţia.

Ajuns dincolo de punctul de întoarcere, se pare că partidul nu mai poate fi salvat. Poate doar unii membri ai lui se mai pot salva. Evadând cât îi lucru cu cinste. Simplu, fără ezitare: tăind poalele şi fugind. Întrebarea însă e dacă mai putem fi salvaţi chiar noi, locuitorii acestui tărâm pitoresc, generos şi blestemat. Noi, indezirabilii. Ciumaţii. Dezonoraţii şi umiliţii. Pentru că stigma pe care lumea bună o aplică guvernării e „blazonul” cu care suntem cunoscuţi în lume, în el regăsindu-se miliardul furat, statul captiv, oameni răpiţi şi amiciţia cu regimurile blamate.

Răpirea celor şapte cetăţeni turci, sfidătoare, sub ochii familiilor şi sub privirile stupefiate ale cetăţenilor, dar şi ale comunităţii internaţionale, e revoltătoare. Să nu înţeleagă autorităţile moldovene că e un gest sinucigaş? Ba da. Doar că semnalul este unul conştient sfidător pentru privitorii din exterior, anunţând un categoric divorţ de lumea civilizată, de normele umanităţii şi plasarea mai mult decât evidentă pe axa regimurilor autoritare. Şi aici moftul lui Igor Dodon (pe care „lumea rusă” îl defineşte ca pe un „Zaharcenko de Chişinău”) de a avea o jucărea somptuoasă în centrul capitalei, renovată cu ajutorul preşedintelui turc, vine în perfect acord cu planurile micului dictator de la GBC, care tocmai îşi căuta noi „parteneri”.

Şi semnalul spre interior este limpede: îl vom anula pe oricine nu ne convine. Îl vom ridica pe sus şi-l vom duce… încotro vom decide. Contrar uzanţelor, normelor sau bunului-simţ. Agonia unui regim autoritar cu înclinări tot mai clare spre dictatură trebuia să conducă, inevitabil, spre aceste decizii. Arzând toate punţile.

A bon entendeur, salut!