A-POLITICE // Libertatea de expresie à la russe

MIRCEA-V.-CIOBANU

În protestele celor deranjaţi de prezenţa abuzivă a televiziunilor ruseşti în spaţiul nostru informaţional, accentele se deplasează de pe o problemă de drept pe una politică şi naţională. Se creează impresia că am avea ceva cu ruşii. Şi că s-ar atenta (cică) la dreptul cetăţenilor noştri la informare. Or, cetăţeanul nostru contează mai mult decât toate ţările şi naţiunile. El e în drept să-şi aleagă sursa de documentare.

Sunt categoric împotriva interdicţiilor. Oricare ar fi motivele: religioase, politice, rasiale, morale etc., nicio carte (vă dau un exemplu din domeniul pe care îl cunosc) nu poate fi interzisă, nimeni nu poate să cenzureze apariţia ei. Dar dacă ea atentează la morala publică, incită la ură rasială, la violenţă, autorul e sancţionat: de la oprobriul public la avertizări oficiale; de la amenzi la retragerea tirajului şi – poate – la ani de detenţie. Simplu, nu?

Cum s-ar aplica astea asupra televiziunilor? Se monitorizează emisiunile, sancţionând, după caz, plagiatul, calomnia, incitarea la ură (rasială, socială, sexuală), nerespectarea deontologiei jurnalistice. Penalizările sunt şi aici multiple, de la descalificarea sub aspect etic şi profesional, până la retragerea licenţei de emisie. Fără discriminare pe state şi limbi de difuzare.

Oponentul meu a găsit între timp „argumentul suprem” în apărarea TV ruse: de ce operatorii transmit (cică) nestingherit filme pornografice („occidentale”, bineînţeles), dar societatea civilă se împiedică de posturile ruseşti? Cineva i-a replicat: nu avem televiziuni care difuzează filme porno. Oponentul insistă: sunt posturi care (contra plată) pun la dispoziţie pachete speciale, codificate, cu filme „pentru maturi”.

Aş fura de aici o idee: programele în care e atestată violenţa verbală şi care proliferează pornografia politică să fie difuzate doar contra unui abonament special. Vrei să fii împroşcat cu discursurile scârnav-agresiv-lipicioase ale unor Kiseliov-Soloviov-Jirinovski-Prohanov, te abonezi la pachetul porno-politic şi înghite până vomiţi. Am asigura astfel libertatea de expresie, accesul la informare şi, concomitent, am asana spaţiul informaţional, evitând presiunile zilnice asupra psihicului telespectatorului.

Televiziunile agresive nu trebuie să fie prima sursă la îndemână. Eu, ca să am în casă un program cu muzică clasică (chiar dacă celelalte nu mă interesează), trebuie să mă abonez la cel mai scump pachet. Pe când mesajele agresive, pornografice (în sens politic), îmi sunt servite zilnic, fără să fiu întrebat. Pe gratis!

Apărătorii televiziunilor ruseşti susţin că retragerea licenţei e un atentat la libertatea cuvântului. Absurd! Libertatea de opinie are în vedere dreptul cetăţeanului la opinie, nu dreptul statului (oricare ar fi el) la manipulare. Care-i cetăţeanul limitat în drepturi? E o crimă temperarea influenţei unui regim autoritar, care în interior îşi terorizează cetăţenii, iar în exterior se foloseşte de regulile democraţiei?

Excluderea din grilă a unei surse de informare creează impresia unei cenzuri. Da, regulile jocului trebuie respectate, inclusiv pentru cei care nu merită asta: democraţia nu poate fi selectivă. Dar monitorizarea şi admonestările publice, condamnările şi penalizările în cazul devierilor sunt la ele acasă pe terenul democraţiei. O monitorizare punctuală (cu publicarea raportului) trebuie salutată. Ea îi poate disciplina pe toţi, descurajându-i să (mai) înjure ori să recite tirade rasiste.

Televiziunile ruse privite de ruşi

Aprecierile mele privind posturile ruseşti nu sunt cele mai relevante: sunt consumator ocazional şi infidel al televiziunii. Impresiile mele ar putea să nu conteze prea mult. Nici oponentul meu, care apără aceste posturi, nu este un exemplu ideal. El are în grila sa de abonament zeci de posturi alternative. Dar telespectatorul din majoritatea localităţilor noastre are aceste televiziuni agresive în pachetele prioritare. Ele sunt primele, iar uneori chiar unicele, surse.
E mai potrivit să consultăm opinia telespectatorilor ruşi, cei care resimt pe pielea lor efectul. Iată o atitudine a jurnalistului Artemi Troiţki: „La un concert, Boris Grebenşcikov (liderul formaţiei Akvarium – mvc) a spus: «Războiul se va încheia imediat ce vom închide televizorul. Ne violează creierul». Corect spus, comentează Troiţki, dar războiul nu se va încheia atât de repede: televizorul trebuia deconectat cel puţin un an în urmă. În timpul acestui genocid al eterului, au fost violaţi cu cinism creierii multor zeci de cetăţeni ruşi.

[…] E nevoie să înţelegem că «războiul informaţional» este un RĂZBOI fără ghilimele. Cu morţi, răniţi, schilozi. Cei care provoacă şi susţin acest măcel sunt criminali de război. Ei au conştiinţa şi mâinile în sânge. Nu e o metaforă. […] Activitatea posturilor de televiziune subordonate statului cad sub incidenţa articolelor Codului penal, pentru incitarea la ură etnică, minciună, calomnie… Rudele nefericiţilor noştri concetăţeni care, privind la televizor secvenţe cu «copii crucificaţi» (o farsă macabră a televiziunilor ruse – mvc), au plecat voluntari în Donbas şi au fost omorâţi acolo, au tot temeiul să-i dea în judecată pe instigatori. Deţinând monopolul asupra eterului, aceste canale TV lezează unul din drepturile fundamentale ale omului: dreptul la adevăr. […] Colaboratorii acestor medii, care dezinformează conştient spectatorii şi îi montează pe o undă criminală, sunt în contradicţie cu principiile deontologiei profesionale”.

O opinie la acest subiect o are şi cunoscutul scriitor Lev Rubinstein: „Lumea constată cu amărăciune că tot dezmăţul din spaţiile media oficiale nu e în nici un caz jurnalism de analiză, ci propagandă vulgară. După mine, nici măcar asta nu e. Propaganda, până şi cea mai mincinoasă şi obraznică, e un fel de meserie, care urmează totuşi un set de reguli, metode şi coduri inteligibile. Asta nu e nici măcar propagandă. E [ca] o spargere a ţevii de canalizare. Cu consecinţe previzibile. Se dovedeşte însă că multor concetăţeni le lipsesc receptorii ce răspund de mirosuri.”

Sau iată câteva concluzii privind efectul televiziunilor ruse ale muzicianului Andrei Makarevici: „E un supliciu să petreci câteva zile în faţa televizorului. […] Accesez telecomanda cu intervalul de 10 secunde: un film vechi despre război; un nou film despre război (poliţaii sunt, bineînţeles, ucraineni); un film cu granguri, bandiţi; secvenţe din sala de judecată; o emisiune despre războiul din Doneţk; un talk-show, cinci bărbaţi agresivi urlă concomitent, nu poţi înţelege nimic (şi slavă Domnului); un alt film despre război… Oare există ceva în afară de război? În cine vom descărca megatonele de ură care sunt pompate zilnic în fiecare dintre noi? Ne va fi indicată victima?”

Studii de caz, în loc de concluzii

Un luptător pentru dreptatea poporului său a scris o carte pe care iniţial voia s-o numească „Patru ani şi jumătate de luptă împotriva minciunii, prostiei şi fricii”. A fost tipărită, graţie libertăţii de opinie, în zeci, apoi sute de mii de exemplare, veniturile fiind donate “Crucii roşii”. În bună parte graţie acestor acţiuni nobile şi filantropice, partidul pe care îl conducea autorul cărţii a devenit cvasimajoritar, într-un scrutin democratic, iar liderul a ajuns în fruntea guvernului. Asta e scurta poveste a ascensiunii partidului naţional-socialist din Germania interbelică. Consecinţele le cunoaşteţi. Iar cartea (aţi ghicit, este Mein Kampf) se pare că inspiră (şi) acum discursurile televiziunilor ruse şi pe ale preşedintelui pentru care emit ele.

Dar iată un (alt) studiu de caz, publicat pe portalul Business Insider. Jurnalistul american de origine rusă, expert în domeniul analizelor financiare, Vitaliy Katsenelson, nedumerit că oamenii nu se revoltă, ci susţin agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei, a decis să privească, pe parcursul unei săptămâni, numai televiziunile ruse.

După şapte zile de ingurgitare a „ştirilor” ruseşti, autorul a recunoscut că a început să pună la îndoială propriile opinii anterioare (adunate din surse diverse şi credibile). Considerând până atunci Internetul drept o forţă care permite adevărului să pătrundă prin fisurile celui mai tare zid al propagandei, descoperă că nu mai este aşa: „După ce priveşti televiziunea rusă, nu mai vrei să citeşti presa occidentală: eşti convins că ea minte. Efectul e atât de puternic, încât nu doreşti să mai priveşti altceva, fiind sigur că ai la dispoziţie fapte irefutabile. […] Propaganda Rusiei funcţionează astfel încât sileşte emisfera dreaptă (emoţională) a creierului să domine emisfera stângă (logică), blocând filtrele raţiunii… Îndată ce reprezentările emoţionale şi dezinformarea abuzivă invadează emisfera dreaptă a creierului vostru, aceasta învinge emisfera stângă, care capitulează şi încetează să mai pună la îndoială veridicitatea informaţiei prezentate.”

***
Dacă unele posturi TV nu au nimic în comun cu informarea, ci sunt droguri care paralizează gândirea, ele trebuie tratate ca atare: cele slabe consumate cu atenţie, cele necesare unor bolnavi incurabili – administrate cu prescripţie medicală, iar cele tari – scoase din uz. Soluţii pot fi multe şi diverse. Esenţial este ca eu, consumatorul, să am acces la televiziune, nu ea să pătrundă nestingherit în mintea şi psihicul cetăţenilor.

P.S. În timp ce oponentul meu se revoltă că în RM cineva solicită interzicerea posturilor de televiziune ruse (pentru că propagă violenţa şi ura rasială), în Rusia, singura televiziune independentă şi nesupusă Kremlinului, Dojdi, după ce a fost scoasă din reţelele de transmisie prin cablu, zilele trecute a fost evacuată din sediu şi acum transmite emisiunile – o premieră mondială, incredibilă pentru secolul XXI – din apartamentele colaboratorilor. Singura „vină” a acestor jurnalişti e că vor să fie independenţi şi să li se respecte dreptul la opinie…

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)