A-POLITICE // Laudă prostiei sau Cum să trăieşti cu idiotul

Aleg câte o carte din cele citite cândva (unele din plăcere, altele în grabă, din obligaţie) şi fie doar o revizitez, din respect, ca pe o veche cunoştinţă, fie o recitesc – în sfârşit! – atent. Astfel, îi vine rândul, zilele trecute, unei amice de acest fel: Laudă prostiei sau elogiul nebuniei. În versiunea de pe raftul de acasă (la serviciu am o altă variantă) e un cadou, de acum câţiva ani, de la Vladimir Beşleagă (cu autograf-dedicaţie: „Lui Mircea, cu înţelepciune… cu nebunie!”). Cartea lui Erasm din Rotterdam este tradusă din latină – chiar de Beşleagă – încă în epoca „socialismului dezvoltat”, când ochii vigilenţi ai băgătorilor de seamă urmăreau ca nu cumva textul „moldovenesc” să coincidă cu traducerea „românească” (a lui Ştefan Bezdechi).

Întâmplarea face ca, odată cu relecturile din Erasmus, să citesc – din pasa unui regizor de operă olandez – o nuvelă a lui Viktor Erofeev intitulată Viaţa cu un idiot (calificată de Victor Pelevin drept cea mai bună proză scrisă în limba rusă în secolul al XX-lea). Semănând foarte mult cu o parabolă (deci admiţând interpretări, semnificaţii şi conotaţii), povestea poate fi rezumată la următoarele. O familie este condamnată („din cauza lipsei de compasiune faţă de aproapele”, explica cineva dintre prieteni) să găzduiască un idiot. Să împartă cu el spaţiul comun şi să aibă grijă de el. E o favoare, îi spuneau prietenii, „alţii erau pedepsiţi mai crunt” (pedeapsa e kafkiană, funciară, inevitabilă, ca o consecinţă – într-o hermeneutică etatistă – a păcatului originar). Aici însă – ai doar o grijă în plus: un individ infirm. Exista şi o „favoare”: omul avea dreptul să meargă la ospiciu şi să-şi aleagă el însuşi idiotul. Un idiot preferat deci, doar că din „oferta” disponibilă (nu dintre cei pe care îi cunoaştem din literatură: prinţul Mâşkin sau Ofelia nu se regăseau printre ei).

Care era problema? Mai întâi: o persoană în plus (cu ciudăţeniile ei) în spaţiul căminului familial. Apoi, agresivitatea nepoftitului, care compromite legea găzduirii: risipeşte produsele din frigider, rupe cărţile din bibliotecă (iar soţia era împătimită de Proust!). Intrusul provoacă deranj, apoi scandaluri. O seduce pe soţia protagonistului, o violează, apoi (anticipând cumva „sindromul Stockholm”) şi-o face aliat. Iar mai târziu îl seduce (şi îl violează!) pe narator, făcându-şi-l ulterior şi pe acesta adept (împotriva soţiei), într-o perversă solidaritate „masculină” (ca imagine deteriorată, într-o oglindă strâmbă, a „triunghiului conjugal”), apoi o omoară pe soţia gazdei. Pentru ca eroul să ajungă, el însuşi, la balamuc.

Alfred Snittke, specializat în ilustrarea muzicală a lui Gogol şi Bulgakov, a compus o operă cu acest subiect (mai există un film artistic, dar şi o piesă de teatru, jucată şi azi la Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu). Prima montare a operei lui Schnittke, la Amsterdam, a propus şi o primă interpretare subtextuală, anagogică: Idiotul (pe care îl cheamă Vova) avea trăsăturile fizice şi gesturile recognoscibile ale lui V.I. Lenin. Un fel de „revoluţie” sau „putere sovietică”, pătrunsă nepoftită în casa omului. Cineva sugera o altă interpretare: naratorul ar întruchipa „intelighenţia”, Vova ar fi „poporul” (iar aici nu pot să nu mi-l amintesc pe Şarikov al lui Bilgakov), iar soţia – „Puterea” (guvernarea). Stă la suprafaţă şi versiunea în care idiotul e ocupantul, intrusul cu care eşti nevoit să convieţuieşti.

Dar aici transpare un sens mai general. Nu e [doar] „puterea sovietică”, ci orice putere, care te sufocă prin prezenţa ei, primitivă, agresivă, pe care trebuie s-o tolerezi. Un om de bun-simţ, care ar vrea să-şi trăiască viaţa aşa cum consideră de cuviinţă, e obligat să se subordoneze „legilor obştii”. Impas cu doar câteva ieşiri posibile: capitularea, evadarea din propria casă, conformarea şi, implicit, finalul logic, la casa de nebuni.

Gândurile, asocierile, dar şi (re)lecturile astea (deci nu întâmplătoare, totuşi) mi-au picat după brambureala din campania electorală, urmată de tâmpeniile – multe! – expuse după alegeri. „Vova”, cred eu, este politicul în orice formă. Inevitabil, da. Doar că lumea normală îl rezolvă astfel încât să nu nimerească la balamuc. Unii îl ignoră (aş numi şi ţările, doar că nu există un comportament foarte categoric distribuit pe ţări sau naţiuni) şi nu-i permit să intre în casă. Alţii îl acceptă, din milă, o dată la câţiva ani, apoi uită de el. Sunt şi dintre cei care îl adoptă şi încearcă – zadarnic! – să-l domesticească, să-l umanizeze. Dar sunt şi unii care nu pot fără asta, aproape ca sens ascuns al vieţii.

Dar să nu uit de Erasmus (produsul său cel mai direct este Rabelais, din care au ieşit, apoi, succesiv, Gogol, Hoffmann şi Kafka, ultimul – ca să închidem cu el acolada – un expert pe problemele statului). Renascentistul din Rotterdam sugera că gânditorii nu prea au nimic în comun cu statul, ba chiar dăunează treburilor acestuia, precum poeţii încurcau administrării Cetăţii lui Platon. Mai mult: tocmai Prostia (Stultitia) a fondat statul (şi mecanismele lui, autocratice sau democratice): „Ce lucru mai prostesc, se întreabă Erasm din Rotterdam, decât fapta candidatului care linguşeşte poporul, care caută să câştige sufragiul prin daruri, să vâneze aplauzele atâtor gură-cască, să se lăfăiască în aclamaţiile lor, să se lase purtat ca nişte moaşte în triumf prin faţa poporului? […] Prostia aceasta e mama statelor” (traducerea lui Ş. Bezdechi).

Amintindu-ne că înţeleptul se deosebeşte de prost prin faptul că ascultă de raţiune (şi nu de patimă) şi pomenindu-i în context pe filosofi, în special pe stoici şi pe Seneca drept exemplu, gânditorul Renaşterii nordice ne întreabă (cu cuvintele lui Beşleagă, da): „dacă chestiunea [alegerii conducătorilor ţării – mvc] s-ar hotărî prin votare, ce stat oare s-ar prinde să-şi aleagă un asemenea stăpânitor [adică: un înţelept – mvc]?”. Privind acum „fruntea ţării”, aleasă chiar de noi (acum doi ani, la prezidenţiale, şi acum două săptămâni, la parlamentare), îmi dau seama că nu suntem o excepţie nici după o jumătate de secol de la Erasmus: nu stoicii, nu gânditorii, nu Seneca sau Platon sunt „aleşii” noştri, ocârmuirea noastră.

Iar „parabola” lui Erofeev ne pune sub semnul fatalităţii: suntem pedepsiţi pentru deficienţă de umanism, de compasiune. Suntem plini de răutate. Firul logic ne conduce la gândul că dacă vom continua aşa, vom ajunge la balamuc cu toţii.

Dacă nu cumva suntem deja acolo.

The following two tabs change content below.