A-POLITICE // La „Planetariu”: nicio schimbare la faţă

Mă pregăteam să merg la flash-mob, ca să protestez împotriva expulzării profesorilor de la Liceul „Orizont”. Un protest în faţa sediului SIS, pentru că nimeni alţii decât angajaţii acestei instituţii s-au evidenţiat în acest exerciţiu (anti-?) terorist. Precizez adresa: e tot acolo, „la planetariu”? Da, e tot acolo.

„Planetariu” – aşa poreclise lumea sediul de la Chişinău al securităţii sovietice. Al KGB-ului. Motivul era că în biserica de alături puterea sovietică amenajase un planetariu. Pe bolta emisferică a cupolei lăcaşului sfânt era proiectată mişcarea astrelor pe cer. Un muzeu astronomic şi, totodată, ateist: nici urmă de Dumnezeu pe firmamentul cela.

Era o poreclă potrivită: supravegherea era totală. Absolută. Planetară. Nu te puteai sustrage ochiului de veghe al fratelui mai mare. Orwell, Kafka, Ionesco erau scriitori realişti, în context. De altfel, nimeni nu-şi închipuia că instituţia ar avea o altă sarcină decât monitorizarea ereticilor sistemului. Era chiar de mirare că ea mai avea în caietul de sarcini protejarea frontierelor sau anchetarea unor crime de proporţii deosebite, crime împotriva sistemului. Dar, mă rog, protecţie absolută. Planetară, da.

Tot ce era legat de această instituţie era indezirabil. Studenţii, mai ales cei care citeau cărţi româneşti sau reviste străine, aveau permanenta senzaţie că cineva îi urmăreşte şi îi toarnă. Suspiciunea de a fi turnător te excludea din orice companie onorabilă. Adevărat, în timpul studenţiei noastre au existat şi suficienţi pârâtori de vocaţie, fără angajamente, din ticăloşie pură, din dorinţa de a se pune bine cu administraţia, cu decanatul. Dar asta e o altă poveste.

Îmi amintesc cum într-o zi (absolvisem de ani buni universitatea) m-am întâlnit cu un fost coleg de şcoală. Un tip inteligent, cititor pasionat de cărţi bune (mai şi juca fotbal), aveam suficiente teme de discuţie (afară era vânt de „perestroika”, aveam acces la cărţi, filme şi reviste altădată interzise). Discutam despre libertăţile de ultimă oră, despre desecretizarea unor documente istorice făcute publice, înjuram puterea sovietică şi gerontocraţia partinică, eram încântaţi de libertatea de exprimare, descopeream avantajele lumii libere etc.

Când trebuia să ne despărţim, l-am întrebat unde lucrează. S-a mirat: „Credeam că eşti la curent, toată lumea ştie. La securitate.” Am muţit, m-am bâlbâit, am încheiat întâlnirea în coadă de peşte… Nu mai eram fascinat nici de lecturile lui, nici de spiritul analitic, nici măcar de tehnica lui fotbalistică – ce pase, ce fente! – de pe timpuri. Omul dispăruse. Deşi venise parcă o altă eră şi poate că nici securitatea nu mai era cea de pe timpuri, nu puteam să fac nimic: devenisem opac, mut şi surd. După ce tocmai îmi deschisesem sufletul într-un exces de sinceritate! Eram, totuşi, încă în URSS.

Mai târziu m-am mirat să (re-)descopăr că mecanismul mai funcţionează, când peste ani – eram independenţi! – terasa Uniunii Scriitorilor mişuna de turnători. Când colegii mi-au spus să fiu atent cu unii dintre ei, nu îmi venea să cred! Nu le vedeam rostul! Spuneam tot ce voiam să spun cu voce tare şi îmi mai şi tipăream ereziile. Ce puteau să afle în plus trăgătorii cu urechea? S-a dovedit însă că aveau ce! Mai adună şi azi „materiale compromiţătoare”. Nu pentru că cineva ar prezenta vreun pericol real pentru securitatea statului, ci… pentru orice eventualitate. Pentru ca, atunci când sistemul se va simţi deranjat, fiecărui indezirabil să i se scoată dosarul respectiv.

Azi descopăr această instituţie acolo unde a lăsat-o puterea sovietică. Alături, „Planetariul” a (re-)devenit între timp biserica „Schimbarea la Faţă”, iar aici – nicio schimbare la chip. Să aibă oare aceleaşi funcţii de poliţie politică? Monitorizează în continuare disidenţii şi oponenţii regimului (la noi, în veche tradiţie comunist-sovietică, statul se confundă cu regimul)? Care o fi fiind fişa de sarcini a instituţiei şi fişa de post a colaboratorilor? Care o fi fiind criteriile de performanţă? Nu întreb nimic despre „metodele” de lucru, o fi fiind din cele inteligente şi… speciale. Iar fiind „speciale”, cine le testează legalitatea? Or, cazul cetăţenilor turci a demonstrat tocmai ilegalitatea crasă a acţiunilor.

Impresia pe care a lăsat-o acest caz e că „securitatea naţională” nu are nimic cu siguranţa statului şi – cu atât mai puţin – a cetăţenilor, ci e aceeaşi vasală, aceeaşi extensiune a unei reţele obscure, din afară. Această, ultimă (unică?) ispravă a securităţii moldoveneşti: răpirea în toiul zilei a unor cetăţeni, deportarea fără judecată şi predarea lor unui sistem torţionar demonstrează că securitatea noastră slujeşte altcuiva decât contribuabilului. Nimic nou, după operaţiunile de succes ale securităţii „noastre” din nopţile de 13 iunie 1941 şi 6 iulie 1949.

Dacă nişte cetăţeni străini – care se află şi sub jurisdicţie internaţională (iar noi nici obraz nu avem, ca să ne roşească de ruşine) – pot să fie răpiţi în acest mod, ce ne poate aştepta pe fiecare dintre noi, când vom deveni, într-un moment, indezirabili?

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)