A-POLITICE // Istorie şi legendă (o temă de vacanţă)

Lansam zilele acestea o carte despre Teatrul „Luceafărul”, cel din primul său deceniu de existenţă. Cel legendar, da. Titlul era pe potrivă: O legendă: Teatrul „Luceafărul”. Apropo, cuvântul poate fi folosit cu două sensuri-nuanţe diferite: poţi să spui: omul acesta/ teatrul acesta/ fenomenul acesta e o adevărată legendă; dar poţi să (şi) spui: povestea despre omul/ teatrul/ fenomenul acesta nu e decât o legendă.

Am avut mai multe discuţii, mai întâi cu editorii, când i-am ales titlul, apoi cu cititorii, care au vrut să afle de ce am insistat pe cuvântul „legendă” şi nu ne-am propus să scriem o „istorie” a teatrului. Întrebare firească, mai ales că subsemnatul s-a pronunţat de mai multe ori în favoarea istoriei (documentată, adevărată, precisă), în raport cu povestea, cu legenda, cu mitul (o ficţiune).

În ultimele câteva decenii (cam de la „căderea imperiului”), toată lumea era preocupată de demitizare (de înlocuire a legendelor cu istoria „adevărată”). Pe de o parte, erau lichidate petele albe din istorie (care erau mai curând roşii), apoi s-a dovedit că şi istoria literaturii, aşa cum o ştiam toţi, e un mit (noile „istorii” creau noi mituri, iar Iluziile literaturii române a lui Eugen Negrici făcea o breşă vizibilă în cetatea miturilor literare naţionale). Mai ales, era afectată de mit istoria recentă. De fapt, ea era afectată de ideologia oficială, cea care construia miturile.

Aşadar, cu ce e mai bună istoria decât mitul am înţeles: e mai precisă, e mai documentată, urmăreşte nu doar succesiunile, ci şi tendinţele şi legităţile. Povesteşte, obiectiv, adevărul. Dar mitul? La ce bun? De ce nu renunţăm la el, de vreme ce e mai mult ficţiune şi mistificare?

Simplu: lumea, în general, e un produs al miturilor, nu al istoriei. Istoria nu doar că nu (prea) [ne] învaţă nimic, ea nici nu [ne] prea afectează. Ea nu [ne] influenţează. Ea nu produce victime (le produc „evenimentele istorice”, dar asta e altceva, noi vorbim de istoria ca text scris – să ne amintim că „preistorie” este perioada de până la apariţia scrisului şi, respectiv, a monumentelor scrise).

Istoria, de fapt, e pentru specialişti. Ea (cea „adevărată”, documentată) fixează calm şi indolent faptele, precum barometrul indică, indiferent, presiunea atmosferică. Iar celebra butadă, care afirmă că cel mai mult au falsificat istoria nimeni alţii decât istoricii, explică şi mai bine fenomenul: istoriile se scriu pentru istorici, care se inspiră reciproc, polemizează, se anulează şi se completează reciproc. Consecutiv, istoria adesea nu e doar tendenţioasă, ci şi… pură legendă. Legenda, în schimb, e sinceră cu cititorul. Ea recunoaşte din oficiu că nu pretinde la „adevăr”.

Aşadar, produc victime [doar] legendele. Uneori, da, furnizate sub chip de „istorie”, dar asta e altceva. Normal ar fi să se facă o delimitare a genurilor. Nu să se anuleze reciproc, nu. De altfel, legenda în genere nu poate fi anulată, ea e parte indispensabilă a istoriei (nu înlocuitorul ei). Mai precis, ea e parte a istoriei ce o va succeda. Prin impactul pe care îl creează. Prin victimele sale, reale. Simplu spus, legenda e o poveste, un basm, dar consecinţele ei sunt chiar realitatea. Produs al trecutului, ea îşi proiectează efectele în viitor. E o temă aparte dimensiunea teleologică a legendei, am putea s-o atacăm cândva în mod special.

Şi încă ceva. Jean-Claude Carrière, autorul Cercului mincinoşilor (poveşti filosofice din întreaga lume), recomanda să memorăm legendele – inclusiv cele povestite de el – şi să le repovestim, aşa cum le înţelegem noi, cum le simţim noi, nu să le citim (şi să le cităm), literalmente, aşa cum sunt ele fixate în versiunile scrise de alţii. Pentru că legenda implică şi participarea afectivă a celui care o povesteşte (nu doar a celui care a compus-o).

Trăim sub semnul reprezentărilor mai mult decât sub semnul unei realităţi documentate. Îi cunoaştem pe autorii de legende. Pe scriitori (pe ficţionari). Nu pe toţi, veţi spune, dimpotrivă, pe foarte puţini. Dar pe câţi cercetători istorici îi cunoaşteţi?

În fine, cu etimonul care ne trimite la verbul latin „lego-legare” (= „a citi”), „legendă” înseamnă „care trebuie citit”. Asta-i esenţial (aici ar urma îndemnul meu la lecturi, dar cred că el este implicit). În rest, vorba istoricului (care a conspectat cărţi şi fapte) şi literatului (care le-a dat strălucire artistică), dar care este şi cel mai cunoscut autor de legende istorice, logofătul (pronunţ acest cuvânt cum englezul ar pronunţa titlul de nobleţe „sir”) Ioan Neculce: „Deci cine va ceti și le va crede, bine va fi, iară cine nu le va crede, iară va fi bine; cine precum îi va fi voia, așa va face.”

P.S. Presupun  că există şi un cititor care s-a făcut atent la cartea care mi-a servit drept pretext pentru aceste divagaţii. Şi, eventual, aşteaptă continuarea poveştii. Ei, bine, cartea are pe copertă doi autori (Liliana Popuşoi şi subsemnatul), dar în realitate ei sunt mai mulţi.

„Legenda” e povestită – fiecare în versiunea lui, cu eroii lui – de Vladimir Beşleagă şi Ion Ungureanu; Aureliu Busuioc şi Serafim Saka; Valentina Rusu-Ciobanu şi Lică Sainciuc; Valentina Tăzlăuanu şi Larisa Turea; Irina Uvarova şi Alla Demidova; Eugen Lungu şi Leo Butnaru; Iulian Filip şi Ion Hadârcă; Pavel Proca şi Pavel Pelin; Nicolae Mătcaş şi Antonina Sârbu; Paulina Zavtoni şi Ricu Vodă… Fiecare cu exagerările sale, fiecare cu rezervele sale. Şi fiecare dintre ei, reproducând legenda (unii – mai şi producând-o!), este totodată, el însuşi, produsul acestei legende. Sunt chiar oamenii formaţi de magia acestui fenomen. Victimele lui.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)