A-POLITICE Intelectualitatea basarabeană şi securitatea sovietică

Lucrurile nefăcute la timp se răzbună. Evitate din comoditate sau pudicitate, temele acute dau metastaze şi răbufnesc în altă parte. Accesul la dosarele KGB şi Legea Lustraţiei erau iminent necesare din chiar momentul în care ne-am declarat independenţi faţă de fosta URSS. Or, fără ruperea acestui fir ombilical nu ne putem realiza cu adevărat neatârnarea (ce exact e acest arhaism!). Consecinţele se resimt, intermitent, dar dureros.

Ce poate fi mai destabilizator pentru funcţionalitatea unui stat decât scoaterea selectivă, la momentul oportun, a unor secvenţe de dosare (fie în interesul unui stat străin, fie în folosul guvernării autohtone) , pentru a îmblânzi vreun spirit rebel? Din moment ce trecutul ne este secretizat (şi deci resorturile mecanismului necunoscute), tot sistemul nostru politic poate fi declarat nefuncţional. De altfel, puterea actuală de la Chişinău aplică efectiv arma şantajului cu dosare împotriva oponenţilor (unii dintre ei fac puşcărie, alţii sunt discreditaţi pentru a le scădea „ratingul”), de parcă ar fi urmat cursurile de compromitere ale KGB.

Lipsa unei Legi a Lustraţiei o putem pune pe seama bramburelii noastre politice şi a indeterminării parcursului, fâstâceală de care se folosesc abil toţi cei cu musca pe căciulă. Dar ne-a nedumerit lipsa unei replici ferme a intelectualităţii noastre după declaraţia lui Petru Lucinschi (o slugă devotată, abilă şi bine informată a vechiului regim) precum că deschiderea dosarelor securităţii ne-ar lăsa, chipurile,  fără intelectuali.

Or, de o lege de acest gen avem nevoie toţi, pentru limpezirea lucrurilor şi siguranţa în independenţa clasei politice (Legea lustraţiei se aplică, normal, pretendenţilor la funcţii publice, ca să nu fim dublu manipulaţi: de discursul lor politic şi de sforarii lor din umbră). Iar cei vizaţi ar trebui să fie interesaţi de publicarea dosarelor acum, deoarece faptele trecutului pot să iasă la iveală mai ales atunci când ei vor avea ce să piardă, dar şi pentru a oferi culpabilului şansa unei explicaţii. Dacă azi (şi nu acum trei decenii) am desecretiza dosarele securităţii, mulţi dintre cei morţi nu vor mai avea cum să-şi explice (nu neapărat să justifice) faptele.

Evident, nu trebuie să uităm să stabilim priorităţile, ordinea deconspirărilor şi să facem diferenţa. Nuanţele contează: o atitudine maniheistă e în favoarea provocatorului şi torţionarului. „Colaboraţionismul” e [doar] o ipostază a sistemului, nu cauza lui. Chiar dacă o bună parte dintre comentatorii trecutului politic ţin să condamne toate formele de colaborare, există diferenţe. Or, una a fost „disponibilitatea” de colaborare întru salvare, impusă, umilitoare, dezonorantă, dar numai atât. Alta e (şi merită condamnată mult mai dur, fie şi [doar] din perspectivă etică) colaborarea de dragul carierei. În fine, nu pui pe acelaşi cântar „angajamentele” impuse, adesea formale, cu angajarea plenară, criminală, în serviciul torţionarilor din dorinţa ardentă de a sluji regimul. Crimele regimului şi ale angajaţilor fideli ai acestuia, trebuie dezavuate prioritar.

Într-un articolaş răutăcios din „KP v Moldove” (un cui al lui Pepelea, lăsat nouă, cu „giurământ de afurisenie” de vechiul regim), un emisar-comisar pe nume Leonid Reabkov ne dă din deget să nu umblăm la dosarele securităţii, ca să nu deschidem Cutia Pandorei. Motivul ar fi că „de ziua cekistului” (20 decembrie) letonii au deconspirat o parte din dosarele securităţii (cele care îi vizau pe demnitarii de stat) şi că în malaxorul dezvăluirilor au nimerit persoane cu funcţii înalte. După ce ni se recomandă să fim cuminţi, apărătorul dosarelor KGB-iste ne sugerează că am putea avea parte de surprize, că am putea descoperi, d.e., „un naţionalist şi liberal marcant” cu nume conspirativ „Franţuzul” (aici, sunt convins, e o poreclă, improvizată de provocatorii actuali; ceva în genul „listei lui Şandrovschi”). Să admitem însă că acest trimis special are acces la dosare şi totul e aşa cum spune el. Asta ar scoate în evidenţă marea (şi gravă!) problemă: fără accesul nostru la documentele securităţii, orice neisprăvit poate să şantajeze, să ne înveţe minte şi să spună orice îi convine.

Mai grav însă e altceva. Autorul face o mişcare ticăloasă şi aduce, în context, numele lui Vladimir Beşleagă. Nu, nu-i găseşte niciun dosar, nu-l învinuieşte de colaboraţionism cu KGB. În schimb îl bârfeşte pe un alt palier, care se lipeşte ca nuca de perete: cică „istoricul” Ruslan Şevcenco (recunosc, nu am auzit de el) ar fi scris că „la sfârşitul anilor 50 «tovarăşul Beşleagă jura credinţă tătucului popoarelor tovarăşului Stalin»”. Şi cică Beşleagă „abia în ultimele trei decenii” este unionist şi antisovietic, iar atunci nu considera Moldova o „creaţie artificială”, cum afirmă acum. Nu am găsit sursa, dar bibliografia unei lucrări a „istoricului” include cartea lui Beşleagă despre conştiinţa naţională sub regim totalitar. Ar fi josnic să aduci o carte ca argument pentru studiul tău şi să-l bârfeşti pe autor în altă parte.

Credeam că Şevcenco-i un troll sau angajat al vreunei „agenţii” gen Zeppelin (având menirea unui paratrăsnet la care se face trimitere atunci când se difuzează o ştire falsă), dar văd că omul există. E o prezenţă frecventă la Publika TV, adesea cu declaraţii tari la adresa KGB/ FSB (pe timpuri, numai agenţii securităţii sovietice aveau dreptul, în scopuri provocatoare, să „defăimeze” atât de crâncen sistemul). E de mirare că un cerber al dosarelor securităţii, precum Reabkov, îl citează (ca argument) pe un „duşman” al acestei securităţi.

Ceva e tras de păr aici, dincolo de faptul că dosarele securităţii şi scrierile literaţilor sunt lucruri diferite (e cum l-ai acuza pe Voltaire şi Puşkin că au făcut reverenţe suveranilor). Doar un provocator le poate alătura. Beşleagă nu putea să jure credinţă lui Stalin „la sfârşitul anilor 50”, când tătucul popoarelor era de mult în mormânt (şi fusese deja condamnat în 1956 de chiar congresul PCUS). Iar Moldova în anii 50-60 nu era nici creaţie „naturală”, nici „artificială”. Ea pur şi simplu nu exista: era o unitate teritorial-administrativă în componenţa URSS. Iar să nu înţelegi care-i legătura dintre un „naţionalist” moldovean din timpul URSS (ulterior: votant al independenţei faţă de Imperiu) şi un unionist de azi înseamnă… să fii „istoric” între ghilimele.

Cu un minim efort, oricine ar putea să afle că în chiar acei ani ai dezmăţului ideologic totalitar, Beşleagă începe să-şi scrie, sub îndrumarea lui Vasile Coroban, lucrarea de doctorat despre creaţia lui Liviu Rebreanu. În aceiaşi ani (mai exact: în 1959), primul secretar al comuniştilor din Moldova, Serdiuk, îl învinuieşte (la plenara comitetului central a partidului) pe tânărul scriitor că a publicat în paginile revistei „Chipăruş” un „pamflet cu conţinut naţionalist, din care transpare nemulţumirea pentru faptul că arta sovietică se dezvoltă sub conducerea partidului”. Aşadar, nu doar „în ultimele trei decenii” Beşleagă este „unionist şi antisovietic”, ci  în – cel puţin – „ultimele” şase decenii! Va urma Zbor frânt, unul dintre cele mai tulburătoare romane despre război (în care lipseşte cu desăvârşire patosul sovietic, dar există umanismul transnaţional al lui Rebreanu sau Remarque). Iar următorul roman, Viaţa şi moartea nefericitului Filimon, îi va fi interzis, scriitorul fiind supus unui atac moral fără precedent. Or, formele de rezistenţă (sau de acomodare la sistem) au fost diferite. Ion Simuţ vorbea despre patru literaturi în comunism: evazionistă, subversivă, disidentă şi… oportunistă.

Revenind la „criticii” de azi ai crimelor de ieri – una e să fii docil unui regim totalitar, care nu oferă alternative şi cu totul altceva e să coabitezi non-conflictual cu un regim autoritar condus de un fost ofiţer al KGB ori să slujeşti unui regim care foloseşte tehnologiile securităţii sovietice în lupta cu adversarii. În ultimele cazuri având de ales, având alternative! Ăştia din urmă nu sunt cei mai indicaţi să dea note predecesorilor.

Ergo: Atât timp cât dosarele nu sunt deconspirate în totalitate sau nu există o lege a lustraţiei, toate „scurgerile de informaţii” din zona respectivă (ca şi toate poveştile cu zmei ale celor care ar fi fost „bătuţi în faţa KGB”, singura „dovadă” fiind propriile fabulaţii) trebuie privite cu suspiciune, cu precauţie sau condamnate de fiecare dată, ca provocatoare. Or, asta ar însemna că ele vin din chiar interiorul vechiului sistem concentraţionar, încă viu.

Mircea V. Ciobanu

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu