A-POLITICE // Guvernul şi guvernarea

Dacă, după o sută de zile de funcţionare, guvernarea nouă de la Chişinău ar vrea să înveţe ceva (pentru că numai din propriile greşeli se învaţă cu adevărat, cele străine se uită uşor), atunci prima ar fi lecţia despre perfidia aliaţilor. Şi nu e vorba de irevocabila privire a socialiştilor spre pădurea rusă (aici n-ai ce adăuga proverbului: lupul, oricât l-ai hrăni, tot cu gândul la habitatul său natural), ci despre sabotarea unor reforme pe care şi le-au asumat împreună. Or, ce poate fi mai perfid decât compromiterea din interes partinic meschin a ideii de justiţie imparţială, necoruptă, prin numirea în funcţii-cheie (CC, CNA) a unor oameni devotaţi partidului şi şefului?

Ca să precizăm: e vorba de oamenii preşedintelui Dodon, ceea ce discreditează şi mai mult reforma. Culmea ipocriziei e că acest „aliat” e şi primul „critic” al guvernării! Pardon, al doilea, după provocatorul Renato Usatâi, alt (fost) „comiliton”. Rolul subversiv al acestor tovarăşi de drum ghidaţi din cartiere alăturate ale aceluiaşi centru e o temă mai largă.

Alţi (şi alte) critici nu se prea aud. La expirarea acestui termen de graţie, când tocmai a sosit momentul adevărului şi guvernul poate fi, în sfârşit, criticat, opozanţii (politicieni, bloggeri, jurnalişti, columnişti, editorialişti, comentatori şi pur şi simplu bârfitori de serviciu) deja au obosit să trimită (încă din primele ore ale existenţei noului guvern) nu doar blesteme, ci şi tolbe de săgeţi otrăvite pe capul celor care s-au încumetat să schimbe guvernarea „stabilităţii” pe una a reformelor cu finalitate imprevizibilă. Li s-au epuizat tuturor rezervele de dohot… tocmai acum, când abia trebuie să dea cep butoiului cu imprecaţii.

Apreciind noul guvern în comparaţie cu vechiul, remarcăm o diferenţă enormă în componenţa lui şi în abordarea problemelor. Mai întâi, pentru întâia dată noi avem o echipă pentru care activitatea politică e un fapt şi un scop în sine, nu un mijloc de a obţine ceva. O provocare personală pentru fiecare, nu o slujire cuiva, nu un mod de a acumula beneficii de alt gen. Cu o uşoară aroganţă a şcoliţilor în Occident („harvardezii” – parcă aşa i-a poreclit lumea invidioasă – încă nu şi-au schimbat porecla în renume), dar care cred că le va trece când vor da cu nasul în mocirla de neevitat a realităţii. Deocamdată, acest cel mai monitorizat (din prima zi!) guvern al nostru se deosebeşte de cele anterioare prin faptul că îşi recunoaşte, îşi asumă şi chiar îşi corectează, din mers, unele greşeli.

Aproape fiecare ministru (de la apărare la externe, de la justiţie la economie sau finanţe) şi-a furat cel puţin o dată sieşi căciula, şi-a aruncat sieşi câte o bilă neagră. Estimp, socialiştii îşi înşurubează, sub privirile consternate ale aliaţilor de moment, oamenii lor în funcţiile-cheie ale justiţiei.

Spre deosebire, da, de vechea guvernare, care nici azi nu îşi recunoaşte păcatele. Partea proastă a guvernului Filip era acoperirea acordată fărădelegilor (punerea fraudei bancare pe seama cetăţeanului, anularea rezultatelor alegerilor, răpirea cetăţenilor turci, protejarea penalilor ş.a.) şi devotamentul faţă de patron, exprimat prin „partinitate” (alias: părtinire) excesivă. Premierul Filip a parcurs calea inversă, de la ministrul „tehnocrat” la omul partidului (ajungând, în fine, lider de partid), pe când în lumea bună lucrurile se întâmplă invers.

Maia Sandu, dimpotrivă, din momentul alegerii în funcţia de prim-ministru, s-a concentrat exclusiv pe problemele guvernării, pe un program focalizat pe reforme. Fără garanţii, dar şi fără alte scopuri. Uneori în dauna imaginii propriei formaţiuni. Celelalte echipe politice (unionişti, socialişti, democraţi, liberali, pro-estici, prooccidentali) ar trebui să se bucure că reformele, deloc populare dar absolut necesare, au căzut pe umerii altora. Oricâtă grijă afişată pentru popor ale multor populişti de duzină, lucrurile nu se vor schimba dacă nu vom avea o justiţie corectă şi o economie astfel structurată, încât să atragă investiţii.

Oricât de răi am fi, nu putem să nu remarcăm scoaterea statului din izolare internaţională, restabilirea încrederii UE şi schimbarea radicală a atitudinii partenerilor europeni faţă de RM; deblocarea asistenţei macrofinanciare; activitatea destul de eficientă a comisiilor pentru studierea fraudelor bancare, a concesionării aeroportului ş.a., precum şi demararea proceselor penale sabotate până acum.

Pe de altă parte – ca un mic blestem al tranziţiei –, aproape fiecare ministru (de la apărare la externe, de la justiţie la economie sau finanţe) şi-a furat cel puţin o dată sieşi căciula, şi-a aruncat sieşi câte o bilă neagră. Estimp, socialiştii îşi înşurubează, sub privirile consternate ale aliaţilor de moment, oamenii lor în funcţiile-cheie ale justiţiei. Şi pentru ca totul să fie trist ca cerul plumburiu de toamnă, nicio reformă (încă?) nu a declanşat efecte economice şi sociale, relansarea economiei şi atragerea investiţiilor.

Trenează reforma justiţiei. De vreme ce guvernarea îşi asumă responsabilitatea faţă de aceste reforme, aici nimeni nu trebuie menajat, nici partenerii, nici opoziţia. E falsă teza cu independenţa procuraturii. Ea acţionează în numele legii şi al statului (precum avocatul – în numele clientului), astfel încât o excesivă „independenţă” a ei poate fi periculoasă, poate compromite orice reformă şi poate exclude guvernarea din ecuaţia reformei justiţiei.

Chiar dacă – fie şi căutând nod în papură – le cerem guvernanţilor să nu intervină în alte sfere (care trebuie să fie cică „independente”, precum justiţia, d.e.), atunci când îi criticăm, le cerem socoteală pentru tot ce se întâmplă. Punem la zid guvernul, dar criticăm guvernarea, în ansamblu: alianţele (şi aliaţii), votul în parlament şi în comisii, mişcările geopolitice (inclusiv, mişcările de trupe străine), procesele de pe palierele „independente”, ca să nu mai zic de bunăstarea populaţiei şi de preţuri.

Contează însă aceste opinii pentru guvernarea însăşi? Bineînţeles. Ele pot să conţină sugestii utile (orice critică, fie şi nedreaptă, după ce trece supărarea, poate sugera nişte soluţii). Şi, bineînţeles, guvernarea trebuie să fie atentă la criticile – drepte sau nedrepte, fără deosebire – care pot crea dispoziţii şi reacţii de proporţii în societate.

O sută de zile de graţie pentru noul guvern presupune un termen (convenţional) pe parcursul căruia noii guvernanţi au avut dreptul să gafeze. Să eşueze. Să greşească şi să înveţe din greşeli. Dar de acum încolo nu va mai fi aşa: guvernarea va fi monitorizată, inclusiv de partenerii de dezvoltare.

Semnul profesionalismului nu sunt actele de studii, ci funcţionalitatea mecanismului de care te faci responsabil. În acest sens, numai de tine, ministru sau deputat, depinde dacă angajatorul, criticul tău de azi, va dori să te reangajeze. Iar reputaţia profesională va conta pentru cariera ta, oriunde te vei afla.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)