A-POLITICE // Flagrant moldovenesc.

“Faptul fixării „luării de mită” într-un „flagrant organizat” este unul fals. Banii (corpul delict) nu sunt adevăraţi, ci obiecte de recuzită într-un scenariu organizat. Ei nu îndeplinesc funcţia de monedă de schimb în societate, nu sunt puşi în circulaţie, sunt marcaţi în mod special şi destinaţi doar “operaţiei” speciale.”

MIRCEA V. CIOBANU

MIRCEA V. CIOBANU

Pe geamul troleibuzului (călătoriţi cu troleibuzul, domnilor, ca să simţiţi trupul poporului!) stă lipit un slogan foarte principial: „Spune NU corupţiei!”, iar mai jos, cu litere mai mici, urmează explicaţia juridică: „Returnarea biletului de călătorie taxatoarei este un act de ilegalitate.” Uite-aşa! Aici se ascunde corupţia. Nici mai mult, nici mai puţin! Fraza poate fi luată şi în serios. Or, lupta cu corupţia începe de la lucrurile mărunte. Şi începe, desigur, de la fiecare dintre noi. Noi o putem genera, tot noi îi putem pune frâu. Numai că am presimţirea că toată lupta noastră cu corupţia se va termina tot aici.

Sigur că falsa noastră generozitate alimentează un flagel, o ilegalitate în lanţ. Facem „prezenturi” (ce cuvânt!) profesorului şi funcţionarului din bună creştere. Plătim medicului pentru că nu-l plăteşte statul (poliţa noastră de asigurare chiar se duce – asta e percepţia! – într-un sac fără fund). Bine, în cazul medicinei există şi o fundamentare, fie şi obscură, a necesităţii unei solidarităţi şi nu ştiu dacă e cazul să discutăm. Sunt instanţe care cunosc mai bine situaţia.

„Prezenturi” din bună creştere

 Dar noi plătim şi celor care ne penalizează cumva argumentat-justificat, pentru anumite delincvenţe, numai să nu plătim legal! Este aiuristică, în esenţă, situaţia când poliţistul te ia la rost că ai încălcat legea (ai trecut la roşu sau ai depăşit limita de viteză) şi pentru asta trebuie (?!) s-o mai încalci o dată, dându-i mită! Amenda în formă de mită e ceva schizoidal-oximoronic.

Aceste moravuri ne amintesc încă o dată că intangibila pentru noi Europa nu e o categorie geografică, ci una culturală. Poate instituim o primă de încurajare, o tombolă, o loterie cu premii mari pentru cei care plătesc amenda în casă şi nu în buzunarul funcţionarului? Ori poate raţionalizăm cumva utilizarea amenzilor, ca să fie convenabil să le plăteşti, în loc să dai mită. Mă gândesc că dacă banii din amenzile poliţiei rutiere ar merge, să zicem, la reparaţia drumurilor şi la dezvoltarea infrastructurii rutiere, poate că şoferii nu s-ar grăbi să dea mită poliţiştilor, ci ar achita amenda la casă. Bineînţeles, cu dreptul de a ataca în instanţă mărimea amenzii. Şi cu obligaţia poliţistului de a compensa daunele, în cazul excesului de zel.

Descinderile în forţă ale mascaţilor la vamă (foarte teatrală reprezentaţia, nu degeaba tipii poartă măşti), rapoartele-semnalările intermitente (exclusiv pentru presă, fără a se ajunge până la judecată) despre profesori, medici şi primari luători de mită mi-a amintit de „flagrantul-model” al cinematografiei sovietice (venim cu experienţa culturală, politică, judiciară şi criminală a vechiului imperiu). Cadrul de film este următorul: Gleb Jeglov, un ofiţer al poliţiei (pardon, miliţiei) judiciare (jucat expresiv, cu nerv, de actorul şi cantautorul Vladimir Vîsoţki), încearcă să prindă în flagrant un hoţ de buzunare. Hoţul reuşeşte să arunce portmoneul furat. Şi atunci, în drum spre secţia de miliţie, ofiţerul îi strecoară hoţului, în buzunar, portmoneul sustras. Lumea aplaudă în gând această metodă de a băga hoţul după gratii (conform principiului: „вор должен сидеть в тюрьме”), ignorând josnicia faptei şi ilegalitatea ei! Deşi „metoda” e de pe la sfârşitul războiului mondial, poliţia judiciară încă nu a inventat nimic nou.

Metode josnice inspirate de eroi gen Jeglov

 Ascult o istorie povestită (captivant, un adevărat trihller) de un fost şef de instituţie. Esenţa naraţiunii e simplă: cineva a vrut să acapareze o bucată de teren care aparţinea instituţiei şi directorul s-a împotrivit. Şi atunci, ca să se răzbune, gangsterul cu relaţii în sferele înalte ale justiţiei i-a organizat şefului instituţiei un „flagrant”: o înscenare de luare de mită. Norocul a fost că, în momentul culminant al scenariului, în biroul său se afla un jurist, care l-a avertizat să fie atent. Urmările trebuia să fie crâncene. Să rupă un destin.

Marea majoritate a cazurilor de „corupţie” sunt nişte elementare răzbunări, ranchiune, scenarii de şantaj. Sunt pedepsiţi oamenii fie incomozi pentru cineva, fie necooperanţi în anumite situaţii oportune, fie necesarii ţapi ispăşitori ai păcatelor altora. „Flagrantul” organizat mi se pare o enormitate logică, lingvistică şi juridică. Definiţia din DEX a cuvântului este următoarea: „FLAGRANT – Care sare în ochi; izbitor, evident. ◊ Flagrant delict = infracţiune descoperită în momentul săvârşirii ei sau înainte ca efectele ei să se fi consumat. – Din fr. flagrant.” Desigur că ne interesează nu cuvântul, ci sintagma „flagrant delict”, ea este cea care se subînţelege.

Luat de noi din franceză, cuvântul trimite la latinul flagrare, care indică ideea de ardere (In flagrante delicto înseamnă „în infracţiune arzândă”). A spune “în flagrant”, înseamnă a zice “pe urme fierbinţi”, imediat, fără amânare. Una e că acest sens al cuvântului nu conduce în niciun caz la ideea pe care o sugerează flagrantul „organizat”, alta e că este împotriva logicii şi a semanticii pentru că un flagrant nu poate fi decât spontan. Poţi să fii atent şi pregătit pentru a-l remarca, pentru a-l anticipa (în anumite cazuri – pentru a-l evita), dar ilogic – pentru a-l „organiza”.

Propunerile recente, „reformatoare”, de a mângâia judecătorii cu mâna salariilor grase şi de a-i ameninţa concomitent cu cravaşa pedepsei pentru mită sunt emblematice în contextul vorbelor de mai sus. Sigur că ideea cu „testarea incoruptibilităţii” e interesantă. Dar, ca să nu transformăm serviciul responsabil al unui om într-un permanent joc de-a sabia lui Damocles pe post de sabia dreptăţii, eu zic să-i testăm cumva pe juraţi încă înainte de a fi angajaţi. Adică, pe lângă alte teste pentru angajare, să fie şi acesta. Şi, în final, să i se spună: „Bravo ţie, ai trecut cu brio testele de erudiţie şi competenţe. Dar ai picat (ireversibil!) testul integrităţii. La revedere.”

„Flagrantul organizat”, o ilegalitate crasă

Sub aspect etic, a organiza cuiva un anume comportament, a-l provoca la anumite fapte e un delict indiscutabil. Este o atentare la libertatea omului şi este un act imoral, prin provocare la un comportament regizat discret. Până şi o glumă de acest gen ar trebui taxată ca una proastă. Desigur că cineva va spune că logica, semantica şi morala trebuie să se retragă când e vorba de aspectul legal, juridic. Dar tocmai sub aspect juridic mi se pare că „flagrantul organizat” este o ilegalitate crasă.

Să le luăm pe îndelete. Faptul fixării „luării de mită” într-un „flagrant organizat” este unul fals. Banii (corpul delict) nu sunt adevăraţi, ci obiecte de recuzită într-un scenariu organizat. Ei nu îndeplinesc funcţia de monedă de schimb în societate, nu sunt puşi în circulaţie, sunt marcaţi în mod special şi destinaţi doar “operaţiei” speciale. Mă mir că avocaţii îi acceptă ca pe un corp delict, când ei nici măcar nu aparţin “victimei”, ci instituţiei care organizează “flagrantul”.

Maximul pe care îl poate demonstra această formă de investigaţie e disponibilitatea celui prins în „flagrant” de a lua mită. Dar asta interesează, la modul direct, instituţiile sociologice, presa, televiziunea de divertisment, nu organele de urmărire penală. Acestea din urmă doar îşi uşurează munca prin piste artificiale (deci false) de descoperire a crimelor (false în esenţa lor, în lipsa obiectului-corpului delict şi chiar în lipsa “flagrantului delict” autentic). A „ispiti”, pe de altă parte, e nu numai un act penalizabil, ci şi unul imoral. Un păcat, în sens biblic.

Cel mai trist (chiar tragic) e altceva. În foarte multe cazuri, aceste false „flagrante” sunt metode de şantaj ori de răzbunare. Şi e dificil să contrapui ceva, în cazul unei bune „organizări”. Nu există deosebire esenţială între a „arunca” cuiva nişte bani şi a-i strecura, în maniera filmelor americane, nişte pachete cu droguri. Pentru a-l compromite, pentru a-l face maleabil, „vorbăreţ” (sau, dimpotrivă, pentru a-l reduce la tăcere) etc. Viaţa oricui poate fi distrusă printr-o elementară „operaţie”, bine pusă la punct sub aspect tehnic. Iar cei care au organizat spectacolul obţin fie o sumă incomparabil mai mare decât cea „marcată”, fie anumite cedări economice, sau politice.

Capcane pentru persoane incomode şi necooperante

Aceste „demascări” pot să mimeze şi să substituie (şi chiar substituie!) lupta cu corupţia. Persoanele corupte cu adevărat vor prospera, pentru că vor şti cum să „rupă” din banul furat porţia cuvenită pentru persoanele sus-puse, care le vor organiza „flagrante” nu lor, ci doar celor incomozi şi îndărătnici sau necooperanţi în ale hoţiei colective.

În fine, cel mai important lucru: odată ce ne-am propus să ieşim din metehnele totalitarismului, pentru care omul nu însemna mare lucru, trebuie să ne reamintim: mai bine 10 (sau 100!) potenţiali puşcăriaşi în libertate decât un singur om nevinovat după gratii. Cine crede altfel, îl rog să mediteze la cazul în care chiar el va fi acea victimă a „greşelii judiciare”. Vreun deceniu după gratii, din cauza unei „erori” sau, mai rău, din cauza unei ranchiune, a unui „flagrant” organizat oricând, de „ştiutori”, cum vi s-ar părea?

Este limpede că rechinii justiţiei nu iau mita în plic. Banii sunt transferaţi, de o manieră modernă şi elegantă, pe conturile respective, anonime sau… pseudonime. Jocurile cinematografice de-a Puia-Gaia sunt pentru tabloide şi televiziunile de divertisment, implicând actorii insignifianţi ai procesului. Prezentarea rezultatelor acestui joc copilăresc ca pe efecte ale luptei cu corupţia este nu numai un show pentru proşti, ci şi un evident act de sabotaj. Unul antieuropean prin definiţie.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)