A-POLITICE // Extrema stângă

Voronin-tkaciuk1Dodon şi referendumul, Formuzal şi bătaia de la Comrat, Tkaciuk şi briefingul, Voronin şi “lupii tineri” – stânga pro-rusă începe să domine spaţiul public. Şi pe cel mediatic. Parcă ar fi în plină campanie electorală. Sau, mai curând, parcă ar fi angajaţi într-un casting pentru obţinerea unui grant de la finanţatori: cine e mai convingător câştigă grantul. Se va paria, de azi, pe el. Ultimul acord l-a pus Vladimir Voronin, excluzându-i din organele de conducere a partidului pe copiii teribili ai formaţiunii. Dar nici pe aproape încă nu e sfârşitul spectacolului.

Stânga eşichierului politic: principii şi confuzii

În general, chiar dacă este o convenţie, stânga şi dreapta sunt – de când există democraţia clasică – nu numai opozante, ci şi complementare. Ca două mâini, sau poate, mai ales, ca două picioare, succesiunea cărora în timpul mersului asigură mişcarea.

Normal e să difere doar programele de guvernare, nu şi principiile, care trebuie să rămână compatibile cu exerciţiul democratic. Intermitent, pe terenul stângii se produc divizări, sciziuni, nuanţări. Până şi cei mai intransigenţi se mai încurcă în bâlbâieli doctrinare, viaţa substituind sau inversând uneori categoric termenii.

Toate s-au încurcat rău acolo unde stânga absolută, comunismul, a preluat puterea: în Rusia, apoi în alte câteva state. Şi s-a dovedit că pe scheletele celei mai mari revolte sociale să fie instaurate dictaturi dintre cele mai autentice. Autocrate, conservatoare, tiranice. Modele sunt prea multe (URSS, China, Coreea de Nord, Cuba lui Castro, România lui Ceauşescu, Albania lui Hodja) pentru a presupune că e vorba de vreo abatere-excepţie.

A apărut ceea ce s-ar numi „stânga estică”, un surogat care, pe fundalul nemulţumirilor sociale, fie construieşte sisteme autoritare, fie – în cazul în care se află în opoziţie – instaurează anarhia. Nu se mai respectă împărţirea clasică, nu mai există internaţionalismul proletar ca doctrină. Ruşii îi au în paleta spectrului politic de azi şi pe naţional-bolşevici (sic!). Dar până şi partidul comunist (!) al lui Ziuganov e unul naţionalist până în măduva doctrinei. Iar comuniştii moldoveni sunt de vreo două decenii creştin-ortodocşi (veţi spune că e o mare doză de fariseism aici, dar aţi avea dreptate numai în cazul în care ar fi vorba numai de comunişti).

„Stânga” moldovenească

O stângă nu numai că nu este periculoasă, ci este chiar necesară. Pentru a exclude pericolul alunecării spre un exces de dreapta, fie de ordin conservator-statalist, fie ignorând problemele sociale. Stânga este periculoasă numai când este extremistă. Iar la noi nu ştiu cum se face că ea nu poate să fie decât extremistă.

Chiar dacă două mandate parlamentare succesive stânga noastră a guvernat ţara în condiţii de democraţie, azi ea se comportă, in corpore, ca o asociaţie de partide anarhiste. Amintesc că la guvernare au fost nu numai comuniştii, ci şi socialiştii de azi, Igor Dodon şi Zinaida Greceanâi, succedându-se reciproc în funcţia de prim-ministru, iar apoi candidând, unul pentru preşedinţie, altul pentru primăria capitalei. Şi, dincolo de excese şi derapaje (previzibile), ei au impus, pe timpul lor, un fel de gândire statalistă (exagerată şi adesea nocivă, dar acesta e „specificul” formaţiunii şi al modului de gândire paternalist, socialist-sovietic – altă experienţă nu avem).

Astăzi însă, toate partidele de stânga (PCRM, PSM, PSDM) se întrec în a epata, în declaraţii cât mai incendiare şi în acţiuni cât mai distructive. Am putea să-l înţelegem pe Şelin care, în disperare, se vrea cumva vizibil. Dar cel care îi întrece pe toţi este parlamentarul (sic!) „socialist” Dodon. Invidioşi, probabil, pe succesul mediatic al acestuia, se iau la întrecere cu el tinerii toboşari comunişti-comsomolişti. Spectacolul contează! Să fie oare numai pentru a atrage atenţia potenţialilor finanţatori?

Parlamentarul comunist Muntean sărind la bătaie (cu pumnii!) la un liberal-democrat, lupii lui Voronin (azi, o parte dintre ei fiind îndepărtaţi) urlând (la propriu!) la delegaţiile europene şi la colegii de parlament, însoţiţi de tam-tamurile epocii de piatră, Şelin împărţind personal bere şi ouă bătăuşilor antiunionişti de la Bălţi, demonstraţiile zgomotoase şi caraghioase ale lui Dodon, bătăile din Comrat dintre comunişti, democraţi, „regionalişti” şi cine o mai fi fiind – iată imaginile care domină posterul intitulat „Stânga moldovenească, azi”. La toate se adaugă o vedenie emblematică, una care produce o confuzie doctrinară şi frizează absurdul: Oleg Voronin, businessman, proprietar de bănci şi întreprinderi, la o demonstraţie comunistă, alături de taică-său şi purtând un tricou cu portretul lui Che Ghevara. Folosindu-l exact aşa cum e folosit în acest joc poporul: ca mijloc (anticoncepţional) de protecţie.

Dar poate că stânga principial nu poate să existe la noi decât în formă caricatural-revoluţionară? Acest anarhism poate să provoace dureri de cap guvernării, dar cu siguranţă că nu e în folosul poporului, pe care îl invocă atât de patetic şi zgomotos. Să fie o regulă că stânga exploatează nemulţumirea oamenilor pe inegalităţile sociale iminente (un fel de perpetuum mobile de la facerea lumii)? Poate că acest comportament şi aceste fapte trebuie examinate şi puse în ramele legalităţii? Iar tot ce conduce la instabilitate fiind taxat ca fapte împotriva naţiunii şi umanităţii?

Tkaciuk şi briefingul, Voronin şi plenara

De ce Mark Tkaciuk şi-a organizat un briefing (deşi plecase discret din Parlament, de parcă nu ar fi vrut să dea explicaţii)? Criză de imagine? De identitate? Sau face parte dintr-un plan care trebuie să-l facă pe el vizibil? Şi nu numaidecât perceptibil doar în preajma lui Vladimir Voronin, ca umbră ideologică a acestuia. Gelos pe „separatismul” acestuia, Voronin l-a exclus din conducerea partidului, fără să i se permită (la plenara comitetului central) să se „disculpe”.

Poate că presa acordă prea multă importanţă conferinţei de presă a lui Mark Tkaciuk. Dar câte ceva din cele spuse (prea puţin nou ori surprinzător, să recunoaştem) merită memorat. Bine, aş fi gata să cred şi în istoria cu tentativele de „plahotniucizare” a PCRM. Nu e nimic fantastic aici: democraţii şi comuniştii îşi revendică o bună felie de electorat comună. Un singur lucru îmi vine mai greu să-l cred: că Vlad Plahotniuc dezbină partidul comunist în detrimentul ruşilor. Mai reală mi se pare o alianţă postelectorală comunist-democrată pro-rusă. Pro-uniune euroasiatică.

Aş reţine, în schimb, remarca lui Mark Tkaciuk că partidul comunist nu va accepta în nici un caz pierderea în scrutinul din toamnă. Şansele comuniştilor fiind obiectiv în scădere, această declaraţie nu poate să însemne decât punerea în acţiune a unui eventual „Plan B”, după alegeri. Dar poate că şi înaintea lor. Pentru destabilizarea situaţiei. „Experienţa” ruşilor din estul Ucrainei e de reţinut.

Sau pentru a exercita presiuni asupra oponenţilor (PD), revendicând o coaliţie în care comuniştii ar avea prioritate. Una dirijată, bineînţeles, de partenerul geostrategic din est. Ai impresia că vechea URSS (presa şi televiziunile ruseşti promovează imaginea “paradisului pierdut” (=a fostului imperiu) tot mai insistent) a anunţat mobilizarea generală. Şi Tkaciuk, Muntean, Petkov, Petrenko, Dodon, Formuzal, dar şi ceilalţi fac coadă la comisariatele virtuale. Pe de altă parte, chiar dacă admitem (şi nu e nimic imposibil) că Vladimir Plahotniuc „a preluat” din umbră conducerea PCRM, prin oamenii săi, acest lucru nu poate să însemne decât un lucru: o viitoare alianţă dintre comunişti şi democraţi. Bineînţeles că nu va fi una proeuropeană, democraţii îndepărtându-se metodic şi declarat de ideea integrării în UE, iar comuniştii neavând niciodată acest obiectiv. Dacă am merge pe mâna teoriilor conspiraţioniste, am putea presupune mai curând câteva planuri geostrategice ruseşti, de la obţinerea victoriei la alegerile din toamnă a forţelor „proasiatice” până la destabilizarea situaţiei pe tot teritoriul, după modelul aplicat în Ucraina.

Pentru că modelul acesta al „stângii” nu este unul cumva… est-european, modelul este pur-rusesc. În Rusia, formaţiunea comuniştilor, un partid de buzunar al Kremlinului, cumulează energia agresivă a nostalgicilor după URSS, promovează o politică externă agresivă, susţine invazia rusă în Ucraina, este naţionalist şi xenofob. Iar naţional-bolşevicii chiar participă la războiul din estul Ucrainei. Uimitor (uimitor oare?), dar toţi s-au regăsit sub acelaşi drapel şovin-imperial ridicat de administraţia Putin. Şi sub care se înregimentează, grăbiţi, toţi stângiştii moldoveni, de la comunişti (fie radicali, fie temperaţi) şi socialişti până la social-democraţi şi chiar până la „regionaliştii” din Comrat. Înghesuindu-se şi grăbindu-se să nu rămână cumva ultimii în cursa pentru obţinerea favorurilor Moscovei.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)