A-POLITICE // Exodul

O televiziune fixează într-un sondaj ad-hoc: „86 la sută din telespectatori consideră că exodul moldovenilor trebuie să ne îngrijoreze”. Comentariul afirmă că „exodul forţei de muncă distruge societatea moldovenească”… „deoarece cadrele calificate, de care are nevoie Republica Moldova,aleg calea străinătăţiiîn căutarea unui trai mai bun”. Lumea caută binele, iar tabloul e privit ca o catastrofă. În legătură cu liberalizarea regimului de vize cu UE, adversarii integrării europene se alarmau (şi ei) teatral că lumea va părăsi ţara. Logicii lor li se vedeau urechile sovietice: ideal ar fi fost, probabil, ca lumea să nu poată pleca nicăieri.

Drama emigraţiei

În oglindă, citisem nişte poeme ele unei autoare de la Chişinău, emigrată peste hotare, în care poeta îşi deplângea soarta, comparând trenul care o ducea spre leagănul civilizaţiei europene… cu trenul care îi deporta pe moldoveni în Siberia. Comparaţia e o blasfemie. Cel puţin, din motivul că lumea de azi alege singură să plece. Şi nimeni nu interzice cuiva să rămână acasă. E o dramă această plecare (de nevoie, nu de viaţă dulce), dar nici chiar aşa. Memoria celor deportaţi nu poate fi speculată chiar atât de iresponsabil.

În fine, tot atât de dramatic este privit exodul moldovenilor de către cei care guvernează ţara. Mai ales că pleacă tinerii, pleacă oamenii apţi de muncă şi (citez din rapoartele statistice) de reproducere. În acest sens, nu putem să nu vorbim de exod ca dramă naţională.

Numai că drama adevărată nu e cea deplânsă de specialiştii în statistică şi în gestionarea forţei de muncă, chiar dacă, în timp, aceste plecări se vor răsfrânge asupra economiei ţării părăsite. Drama adevărată este chiar a acestor familii şi nu este una proiectată în viitor, ci trăită în prezent. Drama umană a despărţirii de cei dragi, a ruperii familiilor, a copiilor rămaşi fără supraveghere şi a satelor rămase fără adulţi. Dar această dramă, pentru mulţi, e şi o şansă.

Imaginaţi-vă o caricatură: nişte omizi cicălitoare pe banca din curte (pe banca de la scară) privesc fluturii şi boscorodesc bătrâncios: „Uite ăştia, trădătorii, nu-şi iubesc baştina!” Cam aşa suntem noi atunci când îi certăm pe cei care pleacă, care au aripi, dorinţă, posibilitate şi, mai ales, necesitatea de altceva. Iar postura aparent umilitoare, de larve, a celorlalţi nu e decât o fază în evoluţie. Fie că abia vom ajunge la ea, fie că suntem acum, fie că am depăşit-o. După caz. Cine a privit filmul lui Ion Popescu-Gopo Maria, Mirabela înţelege ce spun eu. Opoziţia naturală există, dar nu e dramatică. Dar, fiind atât de diferite, fazele-generaţiile acestea nu întotdeauna se vor înţelege între ele.

„Veniţi acasă, măi copii!”

Dacă li s-ar propune copiilor voştri să-şi facă studiile la o instituţie prestigioasă din Occident, aţi refuza? Sau: dacă aţi avea o invitaţie de la o firmă internaţională să lucraţi la sediul central din Geneva sau la cel periferic din Hong Kong, aţi renunţa? În măsura în care ai posibilitate să studiezi ori să lucrezi într-un mediu favorabil şi să ridici o bursă ori un salariu decent, de ce ai refuza oferta, fie şi doar de dragul unei schimbări? Faptul că eu nu merg la muncă peste hotare nu înseamnă că trebuie să mă deranjeze plecarea altora. Până şi cei mai mari patrioţi sunt duşi din satele de baştină. Într-o lume globalizantă, oamenii merg la lucru în Canada cum, altădată, băieţii din sat plecau să lucreze la Bălţi sau la Chişinău.

Cântecul „Veniţi acasă, măi copii” e doar un îndemn liric. Dacă am substitui discursul pragmatic cu versurile cântate şi „copiii” ne-ar asculta, ce le-am propune real? Să vină aici ca să se uite la stele? Să bată praful drumurilor şi să mestece noroiul? Să sprijine stâlpii cafenelelor? Bine, noi, câţiva mai norocoşi, ne-am găsit de lucru aici şi ne mulţumim cu puţinul. Dar dacă cineva nu şi-l găseşte? Odată deschisă, libertatea de circulaţie nu trebuie îngrădită cu fraze despre patriotism şi iubire de baştină. Omul are dreptul să-şi caute rostul şi are dreptul la greşeală pe cont propriu. Şi la alegere, în consecinţă.

Sigur că noi am vrea ca cei mai buni să asigure prosperitatea acestei ţări, nu a alteia. Dar pentru asta trebuie să le creăm condiţii, nu să le batem obrazul cu slogane patriotice. De vreme ce buneii comunică cu nepoţii prin Skype, mai contează – azi – dacă nepoţii locuiesc la Sadova ori la Padova? Globul terestru este azi un sat mare, rudele noastre fiind imperial împrăştiate pe tot spaţiul. Doar câteva ţări de pe glob mai sunt închise „patriotic” intrărilor şi ieşirilor.

exodul aeroport  Foto de NADEJDA ROSCOVANUExodul. Parabola biblică

Libertatea fără alternative e un slogan mincinos. Lumea în care trăim acum există de demult, numai că noi nu prea am ştiut de ea: cortina de fier ne desena un tablou al unei lumi împărţită în alb şi negru şi a pleca „dincolo” însemna trădare. Consecinţa acelei „educaţii patriotice” am auzit-o într-o emisiune televizată recentă, când un „moldovean”, fiind întrebat care este cel mai urât oraş din lume, a răspuns: Chicago (apoi New York!). Nu vizitase niciodată aceste oraşe. Aşa i s-a întipărit în minte. O neagră moştenire mitologică de la şcoala sovietică!

Cu dezvoltarea aviaţiei, a telefoniei fără fir şi a mijloacelor de comunicare electronică, cu exodurile masive şi crearea unor diaspore, lumea a devenit mică şi noţiunile identitare colective au devenit dinamice. Colegul tău nu stă neapărat în biroul de alături, ci undeva în Singapore, iar sediul central al firmei e la Tokio sau Montreal. Rudele, prietenii şi cumetrii locuiesc la mii de kilometri depărtare. „Străinul” sau, în limbaj actual, „Celălalt”, un tip care vorbeşte o altă limbă, are o altă culoare a pielii şi se închină altui Dumnezeu, nu mai locuieşte la sute de kilometri, după „cortina de fier”, ci în apartamentul de alături. Şi – culmea! – el nu este neapărat duşmanul tău! În această lume, cu centre multiple şi dinamice, omul nu mai este un element periferic al unui sistem care îl copleşeşte şi îl subordonează, el nu mai este o piuliţă într-un angrenaj, ci devine chiar centrul propriului univers.

Exodul sau Ieşirea din Vechiul Testament e un capitol care a dat civilizaţiei Cele zece porunci, un prim cod de conduită, un fundament pentru legile lumii. Tot acest episod amplu povesteşte şi parabola Viţelului de Aur. E unul dintre romanele de început ale culturii umane, alimentând diferit cel puţin trei dintre marile religii ale lumii: iudaismul, creştinismul şi islamul.

În plan narativ-moralizator, Exodul e o istorie fundamental dramatică, e povestea cu tâlc a celor 40 de ani, în care Moise şi-a tot rătăcit poporul, până ar fi murit toţi cei care se născuseră în sclavie. O ţară nouă el vroia s-o facă cu oameni liberi. E o parabolă cu mai multe învăţături necesare. Emigranţii „noştri” vor trăi într-o lume liberă şi vor reveni cu o altă mentalitate. Noi doar le ţinem locul, până se vor întoarce. Sigur că încercăm şi noi, din sfatul lui Cehov, să stoarcem, picătură cu picătură, sclavul din noi, dar asta mai durează.

 „Cucerirea Occidentului”

Un ţăran gorjean ajunge artist de referinţă la Paris. E Brâncuşi, cel care i-a învăţat pe occidentali cum se face sculptura modernă. Eugeniu Coşeriu din Mihăilenii judeţului Bălţi visa să ajungă să-i înveţe carte pe nemţi şi chiar a devenit marele lingvist al lumii şi profesor la faimoasa Universitate din Tübingen. Fascinat de istoria religiilor, Mircea Eliade a ajuns să-i înveţe şi pe americani această ştiinţă. O catedră de la Universitatea din Chicago îi poartă numele. Eugen Ionesco, având iniţial anumite complexe faţă de limba franceză, a ajuns să-i fie cel mai subtil deconstrucţionist. Toate cazurile de mai sus sunt „proiecte individuale”.

Dar exodul înseamnă „o emigrare în masă a unei populaţii, evacuare, refugiere (în timp de război, cataclisme etc.)” sau: „plecare în număr mare (dintr-o regiune în alta, de la sat la oraş etc.)” (vezi DEX). Nu din plăcere se produc ele. Dar o criză gestionată bine poate să dea efecte benefice, în consecinţă. Aşa se produc modernizările. Aşa a apărut, după criza economică din anii 30, „minunea americană”; aşa au apărut, după război, „minunea germană” sau „minunea japoneză”. Exodul irlandezilor, englezilor şi francezilor în America şi cucerirea „Vestului Sălbatic” nu a condus la dispariţia civilizaţiei în ţările de origine. Nu aştept minuni de la exodul alor noştri. Dar dacă asta-i şansa supravieţuirii lor ca persoane şi ca familii, înseamnă că-i şi şansa neamului.

 

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)