A-POLITICE // Europa pe care ne-o construim singuri

Poză de grup de la Summitul european de la Sibiu

Ne-am obişnuit să vedem în Europa un salvator. Am învăţat din cărţile ei cultură, am avut (în pofida cortinei de fier) modelul ei ca alternativă: se poate de trăit şi ca oamenii, nu doar ca ne-lumea, cum ne obişnuirăm, luând drept fatalitate inevitabilă un blestem al sorţii). Mai târziu, când învăţam să fim independenţi de modelul feudal asiatic, ea ne devenea arbitru (când ne certăm înde noi) şi pompier (când prostia noastră dădea foc casei).

În naivitate sau disperare visam să ne trimită procurori europeni (ai noştri sunt ireversibil compromişi), să pună sârmă în bot celor care râmă la rădăcina prosperităţii noastre. De altfel, multe dintre visele unioniştilor noştri tot cam încolo înclinau: ne unim cu România şi în rest – să-şi bată capul guvernul şi DNA-ul de la Bucureşti!

Acolo lucrurile sunt bine puse la punct şi mecanismul economic, democratic, politic, cultural european e bine construit (şi chiar bine ajustat la schimbări). Numai că asta nu înseamnă că nu mai există probleme. Pe unele le creăm chiar noi, proaspeţi membri ai UE, membri asociaţi sau… vecini de neevitat. Or, Europa e mai mult decât Uniunea Europeană. Iar apartenenţa la UE nu îţi rezolvă toate problemele „din oficiu”. Garanţia succesului ideii europene depinde de fiecare persoană care are tangenţe cu acest continent mult pătimit, dar şi model pentru multe regiuni ale lumii.

Câteva luări recente de atitudini au developat a câta oară acest adevăr simplu: nu există o instanţă supremă care să decidă în locul nostru ori să garanteze succesul fără contribuţia şi responsabilizarea fiecăruia.

Or, în timp ce unii aşteaptă ca lucrurile să prospere, invariabil, de la sine, oponenţii unităţii europene sapă intens şi metodic la temeliile Uniunii, invocând o grijă excesivă pentru „interesele naţionale”, care cică s-ar afla în primejdie. La ce conduc (mai ales, în Europa) astfel de dispoziţii „patriotice” am văzut, deja de două ori, în secolul trecut: în 1914 şi în 1939. Cineva doreşte să-şi încălzească iarăşi palmele la flacăra unor noi confruntări de dragul „apărării identităţii”.

Nu suntem singurii care ne-am obişnuit să luăm Europa ca pe un dat. Ca pe un dar: acolo lucrurile fiind bine puse la punct, rămâne doar să ne strecurăm cumva încolo (împreună ori separat, clandestin sau legal) şi să beneficiem de acele performanţe realizate de alţii. O scrisoare dramatică a unor intelectuali europeni constata acum câteva luni această autoliniştire: „Noi am trăit cu iluzia unei Europe inevitabile, înrădăcinate în natura lucrurilor, aptă să se construiască singură pe sine, fără să ne ceară nimic în schimb, pentru că aşa era «vectorul istoriei»… Trebuie să abandonăm această idee (leneşă – mvc) a determinismului istoric”. Compatrioţii noştri, care au plecat (la „de-a gata”) să lucreze şi să trăiască în condiţii mai bune, mai umane, au înţeles că multe depind de ei. Nu poţi doar să profiţi şi nu poţi să mizezi pe o situaţie prosperă ce ar veni parcă de la sine.

Anul în care urmează să se desfăşoare noile alegeri în Parlamentul European – şi noile, viitoarele ei strategii, în consecinţă – începea cu această adresare a intelectualilor europeni intitulată „Casa europeană e în flăcări” (vezi: https://www.liberation.fr/planete/2019/01/25/il-y-a-le-feu-a-la-maison-europe-le-manifeste-des-patriotes-europeens_1705305). Treizeci de scriitori şi oameni de cultură, la îndemnul filosofului francez Bernard Henri Lévy, se adresa, în câteva limbi de circulaţie mondială, celor interesaţi de destinul nostru comun. „Europa e în pericol” – astfel începe dramaticul apel, semnat de oameni de bună credinţă, de condiţie intelectuală şi umanistă impecabilă, precum cehul Milan Kundera, albanezul Ismail Kadare, bielorusa Svetlana Alexievici, peruanul Mario Vargas Llosa, israelianul David Grossman, polonezul Adam Michnik, rusoaica Ludmila Uliţkaia, britanicul Ian McEvan, turcul Orhan Pamuk ş.a.

`„Din toate părţile, continuă autorii manifestul patrioţilor europeni (sau: al patrioţilor Europei), ea, Europa, e criticată şi insultată, de ea se dezic. «De ajuns să tot construim Europa, hai să ne amintim de sufletul naţiunii, să ne recăpătăm identitatea pierdută» –  trâmbiţează populiştii. […] Părăsită de doi mari aliaţi de dincolo de strâmtoarea La Manche şi de Oceanul Atlantic, care în secolul trecut au salvat-o de două ori de la sinucidere; servind drept ţintă pentru tot mai făţişele manipulări ale stăpânului Kremlinului, Europa, ca idee, ca voinţă şi reprezentare, se destramă sub ochii noştri într-un mod tragic. Noi, subsemnaţii, ne alăturăm celor care refuză să capituleze în faţa apropiatei catastrofe…”

Situaţia necesită solidaritate şi dăruire. O stare ce solicită coagularea forţelor proeuropene o constata şi adresarea lui Emmanuel Macron „Pentru o renaştere europeană”, publicată, la începutul lunii martie a acestui an, pe site-ul preşedintelui francez, în toate limbile oficiale ale UE (versiunea românească poate fi citită aici: https://www.elysee.fr/emmanuel-macron/2019/03/04/pentru-o-renastere-europeana.ro).

Preşedintele francez propune ca în fața manipulărilor „să rămânem fermi. Mândri şi lucizi. Să spunem mai întâi ce este Europa. E un succes istoric: reconcilierea unui continent devastat, într-un proiect inedit de pace, de prosperitate şi de libertate. […] Un proiect care şi astăzi ne protejează în continuare […] Europa mai înseamnă şi miile de proiecte care au schimbat, în viaţa cotidiană, chipul teritoriilor noastre […]. Este o luptă şi un angajament de zi cu zi, deoarece atât Europa, cât şi pacea, nu sunt un dat imuabil”.

Cea mai proaspătă luare de atitudine şi semnalare a pericolelor a fost fixată în declaraţia comună a liderilor europeni întruniţi la summitul informal de la Sibiu în 9 mai curent (vezi: https://www.consilium.europa.eu/ro/press/press-releases/2019/05/09/the-sibiu-declaration/ ). Nu poţi să nu observi că Europa, ca entitate politică, se impune tot mai insistent în formula unor opinii comune, sintetizând ideile mai multor entităţi. Contribuie fiecare, fără a aştepta indicaţii de la Bruxelles, Strasbourg, Paris, Berlin, Roma etc. Cu toate divergenţele – multe, prea multe în ultimul timp – toţi sunt trataţi egal. Această paritate absolută e uşor derutantă. Neobişnuită. Se mai aşteaptă uneori decizia „celor mari”, se mai trage cu coada ochiului spre cei „mari de tot”, din est sau de peste ocean. Pe de altă parte, pe lângă decizia de a fi împreună, „uniţi la bine şi la rău”, într-o „singură Europă”, căutând întotdeauna „soluţii comune”, protejând „democraţia şi statul de drept”, respectând „principul echităţii”, Declaraţia de la Sibiu confirmă deschiderea liderilor UE spre eventuale aderări noi la acest proiect politic (recunoscând perspectiva europeană inclusiv a altor state).

Concluzia e simplă: ori ne dorim o Europă care să ne unească, ori dispărem, înghiţiţi de valurile populismului (care vor conduce inevitabil la ură reciprocă). Alegerile în Parlamentul European vor fi decisive. Concentrarea în acest for continental a euroscepticilor şi a izolaţioniştilor nu e doar ameninţătoare, ci şi lipsită de sens. Sinucigaşă pentru continent (dar probabil şi pentru toată lumea). Durabilitatea proiectului european depinde de fiecare.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)