A-POLITICE // Europa: între vestele galbene şi saloanele albastre

Întâmplarea făcea că sâmbăta trecută traversam Parisul, de la o extremă la alta. Ca să fie ca într-un film (dar chiar era ca într-un film, ca de fiecare dată când, deh, „traversez” această capitală culturală a lumii, acest Babel tot mai fidel mitului), mi-am amintit de celebrul film cu Jean Gabin şi Bourvil „Traversând Parisul”. În acea sâmbătă, două dintre evenimentele din capitala Franţei erau în vizorul întregii lumi (deşi „lume” aici nu denumeşte o entitate univocă): pe Champs Elysées se producea episodul al 18-lea (şi poate cel mai violent) al „protestelor vestelor galbene”, iar în cealaltă extremitate, aristocratică prin definiţie (la Porţile Versaille), se depăna a treia zi a Salonului de Carte de la Paris.

Fiindcă între editorul de carte din mine și editorialistul (cu trecut revoluţionar și spirit dintotdeauna rebel) a învins primul, am mers să văd cărțile. Şi, deoarece însoțitorii mei la salon veneau din direcția sudică, dinspre Orlean, ne-am înțeles, din comoditate, să ne întâlnim la stația terminus a liniei B a expresului regional (RER), care circulă între aeroportul Charles de Gaule (vreo 20-30 kilometri la nord de oraș) şi Saint-Rémy-lès-Chevreuse, un orășel la sud-est de Paris. Aveam cea mai limpede senzație şi cea mai mare certitudine că vecinii mei de vagon (mulți, perindându-se permanent pe parcursul celor 80 de kilometri) nu se gândeau nici la proteste, nici la Salonul de Carte. Lumea – cu grijile ei, deloc greu de ghicit.

În aeroport au urcat pasagerii tipici, de curse lungi, cu valize şi genți masive. La Gara de Nord (deja în perimetrul orașului), ca la toate „gările de nord”, multă lume, de toate vârstele, ocupațiile şi rasele. Un mic Babel, distribuit pe toată lungimea trenului nostru, un Babel în care se regăsește, in nuce, geografia şi istoria contemporană a lumii, cu toate frământările ei. Aşa arăta în basmele orientale arhetipale Bagdadul mitic. Unii pasageri având grija copiilor, alții, cu ochii în ziare, murind de grija lumii sau, cu nasul în tablete şi smartfonuri, purtând grija lumilor virtuale. În fine, unii pasageri urcați mai aproape de centrul orașului, pe lângă Notre Dame, cufundați în lumea cărților. Nu doar a celor electronice, ci și tipărite,  „pe vechi”.

Apoi a apărut publicul periferiilor, plimbător „la oraș”, în ținute care sugerau că sunt acasă, în cartierul lor, chiar dacă străbăteau kilometri buni până la dugheana sau altă instituție vizitată. Într-un moment au reapărut broscuțele zburătoare – ne apropiam de celălalt aeroport parizian: Orly. Uimitor pentru mine era numărul mare de cerşetori. Primii urcaseră încă la Charles de Gaule, alții, cei mai mulți, la Gara de Nord, apoi aproape de celelalte suburbii. Cu una şi aceeași metodă „de lucru”, de parcă ar fi existat o regulă strictă a jobului: treceau pe la pasageri, lăsau un bilețel tipărit la imprimantă, explicând că este orfan şi bolnav sau, mai adesea, că are în grijă copii infirmi sau membri ai familiei bolnavi. Toate scrise în același stil delicat şi tipărite pe hârtii de exact același format și chiar de aceeași culoare mov deschis (sau, mai degrabă,  ceea ce numim noi „vişină stricată”), încât ai impresia că sunt produse (ori avizate) de același sindicat.

După această excursie în tubul aerodinamic al expresului, alternând tunelurile subterane infernale cu secvențele infernale ale purgatoriului de la suprafața pământului, ies la lumină. Salonul de Carte e și el o babilonie, una demonstrativă, în scopuri didactice, un Babel borgesian, da, imposibil de penetrat uneori. Le spun prietenilor că ne regăsim pe linia J (la numărul J 120 e standul României), dar tocmai această linie e poate cel mai greu de traversat, rândurile după autografe blocând trecerea.

Spre deosebire de târgurile de carte, Salonul de la Paris (insistând să păstreze acest cuvânt în titlu) nu e atât o întrunire a producătorilor, precum cele nemțești din Frankfurt şi Leipzig sau cel britanic, din Londra (în esență o platformă de negociere a drepturilor de autor), cât o afacere (da) culturală. Cui îi mai arde acum de carte, mă gândeam străbătând orașul zbuciumat (şi încă neştiind că pe „burgheza” stradă Champs Elysée ard, ca nicicând altcândva, maşini, magazine, bănci, iar în apartamentele din preajmă oameni bătrâni şi copii se îneacă de fum)?

Întâmplarea (alta) făcea să mă aflu în Franța şi la primele episoade ale „protestelor vestelor galbene”. Reținusem, în context, o primă apreciere a fenomenului, a unui intelectual rasat, precum Pascal Bruckner: normal, trebuie să permitem exprimarea liberă a opiniilor, normal e să acceptăm dreptul la protest al celor nemulțumiți. Dar în momentul în care cineva ridică o piatră şi o aruncă într-un geam sau într-un om, el nu mai este un protestatar. Este un infractor (după „protestele” de sâmbăta trecută în presă a apărut un termen mai dur: asasin), care trebuie tratat ca atare.

Unele discuții de la salonul de carte au făcut conexiunea şi au pus în discuție problema protestelor (opiniile în societate sunt diferite, chiar radical diferite). Dacă nu şi-au propus să contribuie – ar fi fost naiv – la dezamorsarea lor, atunci, cel puțin, să le explice. După cum, pe alte platforme de dezbateri, autorii cărților şi-au propus să trateze şi alte dureri ale lumii contemporane, de la supraviețuirea celor uitați de lume, la toleranța celor care caută supraviețuirea în această Arcă a lui Noe, cum este Europa Occidentală, azi. Simbolic cumva (şi deloc întâmplător), invitatul de onoare din acest an al salonului a fost nu o țară, ci Europa (nu UE, ci continentul, deci şi noi, marginalii). Pe Câmpiile Elisee ale Parisului (devenind mai curând Câmpiile lui Marte), cuprinse de flăcări, nu s-a pomenit despre Salonul de Carte. Nici măcar prin vreun dispreț afișat.

Din tot acest tablou transpare pentru mine o Franță ca imagine a Europei însăși.  Ca centru al ei, nu doar cultural, ci și politic și social. Şi nu reprezentând o criză,  precum şi-o doresc răuvoitorii ei, ci un remediu. O şansă pe care mizează atât refugiații (unii dintre ei învățând, iată, limba delicată a cerşetorilor francezi), cât şi francezii get-beget, stăpânii geloşi ai corăbiei salvatoare (protestele iau tot mai des o turnură fascistă), care vor să-şi păstreze statutul privilegiat de națiune prosperă, dar și oamenii de cultură din întreaga lume, pentru care Parisul rămâne a fi o Mecca a civilizației universale. Elitare și, totodată, ecumenice.

Salonul de Carte de la Paris e o dovadă a persistenţei memoriei culturale a lumii.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)