A-POLITICE // Era filtrelor

Trăim un timp al exceselor, al abundenţei. Avem di tăti, vorba cântecului (şi „di tăţi”, ar adăuga oponentul meu dintotdeauna, cel care subit îmi devine adept). Dar asta nu ne ajută, dimpotrivă. Problema esenţială nu e să obţii un produs, ci să obţii unul pur. Fără substanţe nocive, fără impurităţi. Nu cu cât mai multe suplimente, ci cu cât mai puţine adaosuri.

Deşi suntem cazaţi pe o planetă pe două treimi acoperită cu apă, doar vreo trei la sută din toată cantitatea e apă dulce, iar potabilă aceasta devine, în cvasitotalitate, abia după filtrare. Ca să supravieţuim în abundenţa amăgitoare ne trebuie filtre. Un cuvânt de acces în lumea de azi. Puneţi pe motoarele de căutare cuvântul „filtru” şi veţi găsi o gamă largă de oferte. Optice, acustice, de apă, de ulei, de combustibil etc., filtrele au devenit obiecte de primă necesitate. În ultimul timp, filtrarea se referă, tot mai des, la aer. Un aer de calitate, pur, ozonat, fără urme ale degajărilor nocive, e greu să-l obţii, deşi e vital necesar.

Triem, discernem, alegem, diseminăm, selectăm, epurăm, purificăm, curăţim, filtrăm. Se mai numeşte acest proces: atitudine critică. Trăim într-o eră minimalistă (nu doar în literatură, arte vizuale sau în muzică). Abundenţa e pe cât de invazivă, pe atât de dăunătoare. Avem multe produse, care însă trebuie triate atent, ca să nu suportăm consecinţe nefaste. Nu mai sunt la modă reţetele cu cât mai multe adaosuri, sunt în vogă cele „fără”: fără de conservanţi, fără de uleiuri, fără de zahăr, fără de grăsimi etc. …

Avem o infinitate îngrozitoare de cărţi-kitsch, care nu merită nici să fie deschise. Nu doar pentru a nu pierde timpul cu ele, ci pentru a nu-ţi afecta simţurile (este o otravă cu efect întârziat, îţi poate paraliza receptorii). Avem o groază de piese „muzicale” înspăimântător de plate, care trebuie pur şi simplu radiate din programele posturilor de radio de proaste ce sunt. Avem atâta gălăgie în jur, atâta informaţie inutilă şi de-a dreptul nocivă (care trebuie filtrată, da), atâta violenţă, atâta ură, încât nici un război nu ne-ar putea afecta atât de mult fiinţa.

În context, filtrele pentru candidaţii electorali sunt doar un detaliu (organic, da) la tabloul epocii. Nu mai contează atât de mult câte merite are candidatul, câte „adaosuri” (faţă de alţii), câtă plusvaloare aduce, câte competenţe şi câte distincţii are; câte poduri inamice a aruncat în aer, sub câte tancuri s-a aruncat cu brâul de grenade, câţi copii a salvat de la înec, câte bătrâne a scos din casa arzândă etc. Este mult mai relevant cât de pur este el. Cât de adevărat este. Cât de puţine schelete are în dulap. Cât de sigur poţi fi pe el (şi cât de sigur poate fi el însuşi pe sine).

Avem – aparent – un diapazon politic suficient de lat şi variat (pe toate gusturile!), de la stânga la dreapta, de la conservatori la reformatori, de la populişti la profesionişti, cu vectori distribuiţi proporţional, de la Bucureşti sau Moscova la Bruxelles sau Washington. Doar că… unioniştii nu fac unire, liberalii au devenit conservatori, comuniştii şi socialiştii sunt capitalişti, iar democraţii oligarhi. Şi, în acest context, toţi practică, fără de mustrări, turismul politic, traseismul fiind mai curând normă decât excepţie. Scheletele din dulap îşi fac efectul!

Odată cu declanşarea mecanismului „filtrelor” din cadrul blocului ACUM, descoperim, pentru prima dată de la independenţă, o tentativă de lustraţie politică. O formă de purificare. De identificare a şobolanilor şi a altor purtători de boli latente. De deratizare politică, deci. Or, în ultimă instanţă, lustraţia nu se face pentru a lupta cu vrăjitoarele trecutului. Ea este un filtru pentru construirea viitorului. Nu păcatele candidaţilor în sine interesează (asta e treaba „moraliştilor”, a justiţiei, a jurnalismului de investigaţie şi a celui de senzaţie), ci pericolul care ne pândeşte – pe noi toţi – dacă alegem pe cineva care îndeplineşte, de fapt, un program străin, o misiune străină sau poate fi şantajat cu trecutul său. Pentru această purificare au fost inventate filtrele, comisiile de integritate şi meritocraţie.

O şansă în plus, aş zice, chiar dacă e fără garanţii. De vreme ce numirile de azi în toate (sic!) instituţiile statului se fac pe criterii de fidelitate faţă de patron, de ce nu am avea, în sfârşit, ca alternativă sistemică, un concurs al meritelor?

P.S. În context, ar fi bine să-i trecem prin filtre („pe baze obşteşti”, cum ar veni) şi pe candidaţii altor formaţiuni. În primul rând, pe cei care vin din partea guvernării şi pe cei din actualul legislativ: câţi dintre ei ar rămâne în cărţi după filtrare, având în vedere trecutul lor imediat? O lustraţie obştească, a celor care vor fi propuşi, indiferent din care parte a eşichierului politic, nu ar fi inutilă, ci ar deveni, poate, un obicei. Ca să aflăm mai multe despre candidaţi înainte de a deveni deputaţi, nu după. Ca să ştim ce ne poate aştepta. Pe noi, nu pe ei.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu