A-POLITICE // Electronul răzvrătit sau Despre toleranță

Iată un cuvânt care ne lipsește în dicționarul activ (și în mentalitate): toleranță (a nu se confunda cu clişeul „toleranță zero”, care este exact contrariul). Nu este o calitate nativă, nu este un dat „natural”. Este o consecință a educației. Şi nu e atât de simplu conceptul, cum poate părea (eu, unul, la vârsta întrebărilor eram foarte contrariat că ideologia declarat umanistă a „socialismului dezvoltat” nu îl agrea). Strict istoric, se pare că termenul apare în legătură cu sfârșitul războiului dintre catolici și protestanți. Esența lui aici e: nu [neapărat] accepți sau aderi la religia (biserica) opozantului, dar – pentru a conviețui paşnic – îl accepți (îl tolerezi) aşa cum este. Nu îți este neapărat dușman doar pentru că nu e ca tine și chiar vede lucrurile altfel decât le vezi tu. Şi nu devii neapărat adeptul bisericii lui, pentru a-l accepta în cercul tău.

Cuvântul acesta magnific toleranță, atât de detestat de ideologia comunist-totalitară (pe teritoriul fostei URSS dispăruse din uz în anii 20-30 şi reapăruse abia pe timpul glasnostului lui Gorbaciov), dar atât de firesc – încă de pe la John Lock – în lumea liberă, trebuie să-şi aibă loc în inima (nu doar în mintea) fiecăruia. Pentru a supraviețui în această lume, atât de diversă și atât de fascinantă tocmai prin refuzul uniformizării.

Nu e solidaritate (deşi uneori gestul se impune, mai curând din cauza intoleranței altora), nu e „fraternitate” (nu ești obligat la afecțiune), nici măcar nu e „alianță” (deşi lumea se poate alia împotriva intoleranței). Partea frumoasă (și tocmai pentru asta n-o înghițeau regimurile totalitare) a toleranței e că ea îi acceptă pe toți fără să-i oblige să se schimbe după un calapod comun anume, fie politic, etnic, social, sexual. Şi fără să-i oblige să se alieze, într-un serviciu reciproc, identificând vreun dușman comun (modelul „Pactului de la Varşovia”).

Toleranța e cea care acceptă unicitatea fiecăruia, originalitatea și individualitatea. Pentru că Dumnezeu (pentru ateişti: Natura) a vrut, prin asta, să-l facă pe om altfel decât celelalte viețuitoare. Or el nu e nici cea mai abilă ființă, nici cea mai mare sau mai mică. Nici unica sau cea mai bună alergătoare, nici cea mai grozavă plutitoare, nici singura sau cea mai bună zburătoare… Singura deosebire e că el are un electron răzvrătit, care îl face pe fiecare individ diferit de semenii săi. Imprevizibil, surprinzător, creativ. Fără să-şi semene sieși, contestându-şi zilnic destinul și schimbând zilnic datele zodiei, ale predestinării. Iar asta presupune nu doar diversitate, ci și evoluție.

Tolerant, așadar, nu înseamnă numaidecât solidar. Nu e nevoie să te atașezi,  fariseic, de valorile celuilalt. Trebuie doar să admiți, să accepți că oamenii pot fi altfel. Nu trebuie să devii buddist, pentru că e la modă, nu trebuie să fii ateu, pentru că e comme il faut. Trebuie doar să admiți că oamenii sunt diferiți ca rasă, etnie, religie, sex, statut social, apartenență politică… Să admiți că e normal să fie așa. Şi să-ți cauți de treabă. Fără a uita să zâmbești Celuilalt. Pentru că sinonimul toleranței nu e „solidaritate”, ci bunăvoință (diapazonul semantic francez cuprinde sinonimele lui „tolerance” între „religiosul” indulgență  și „civilul” respect).

Sigur că fiecare termen cu limitele lui și fiecare individ cu înțelegerea lui. Apropo, același John Lock considera că trebuie să fim toleranți cu adepții tuturor religiilor, dar nu avea încredere în catolici (pentru că au în frunte conducătorul unui stat, iar biserica trebuie să fie separată de stat, și acesta din urmă nu trebuie să se amestece în sufletul omului) şi în atei, pentru că aceştia nu au nimic sfânt în ei și nu te poți bizui pe cuvântul lor. Dincolo însă de aceste limite ale interpretării (nu conceptul abstract ne interesează, ci spiritul acestui concept), toleranța trebuie însuşită fundamental. Şi nu e atât de simplu.

Pentru că, dacă nu ne place muzica pe care o ascultă copilul nostru sau cărțile pe care le citesc tinerii noștri, nu le spunem că noi citeam și ascultam altceva. Nu, noi ne declarăm experți în toate (recte: moralişti intransigenți) şi încheiem “lecția” cu smulgerea căştilor din urechile melomanilor needucați corect (deşi tocmai căştile lor tolerează auzul nostru fin). Creştini ortodocși convinşi (așa ni se pare), suntem suspicioși nu doar față de oamenii de alte confesiuni, dar și (mai ales) față de alte ramificații ale creștinismului, desigur fără să ştim prin ce se deosebesc ele de biserica noastră, “dreaptă” (și, cu atât mai puțin, prin ce se deosebesc între ele). Dar în esență suspiciunea asta din ignoranță (o teamă din era triburilor preistorice!) este stupidă, ca și ura etnică. Nu mai vorbesc de cea socială sau, mai recent: cea politică (măcar de am fi principiali şi consecvenți aici!).

Îmi amintisem de acest cuvânt… pe drumuri. În principiu, cam toate aeroporturile (internaționale, da) sunt niște cópii ale Turnului Babel. Se descurcă cel mai bine poligloții, dar sistemele semiotice (ale unui soi de „esperanto” pentru – inclusiv – analfabeți) sunt făcute să se poată dumeri fiecare. Diferențele, cu consecințe dramatice, încep după ce ai trecut controlul vamal. În cazul țărilor mononaționale, monoconfesionale şi al regimurilor totalitare, democrația relațiilor şi a comunicării se încheie la aeroport.

În acest sens, Europa e o excepție. O continuare a aeroportului. Constituită ca entitate distinctă (şi unificatoare) în era marilor migrații şi a descoperirilor geografice, bântuită de hoardele barbare, cărora le-a opus, „asimetric”, propriile cruciade şi expediții coloniale, în sens pur umanist, ea este produsul gândirii Renaşterii şi a Iluminismului. Ea nu ar fi putut să supraviețuiască decât acceptându-şi copiii aşa diferiți cum sunt, nu neapărat cioplindu-le făptura după același calapod.

Este poate prima lecție pe care trebuie s-o învățăm, dacă vrem să fim europeni: să ne acceptam, unii pe alții, cu toate diferențele care unora le par a fi făcute pentru a ne despărți. Spun astea cu tristețe, pentru că la plecare (temporară, da, rămân patriotul acestui tărâm, blestemat de soartă) las în urmă un mediu (un cerc de comunicare) destul de unitar național, de aceeași confesiune, având cam aceleași idealuri și chiar preferințe politice similare, dar și alte multe date inițiale comune… dar atât de dezbinat! Şi tocmai de aceea atât de încrâncenat, atât de crispat, supărat pe toată lumea şi, în consecință, atât de sărac.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)