A-POLITICE // Doctrina VVP. Analiza unui discurs

Parametrii tehnici

În legătură cu evenimentele din Crimeea, lumea comentează şi ghiceşte unde se va opri Rusia. Se studiază comportamente, se „deduce” secretul „plimbării de patru ore” a lui John Kerry cu Lavrov. Nu mă pot aventura în teorii conspiraţioniste. Meseria mea fiind analiza textelor, trag concluziile în baza unui document. Unul istoric, care depăşeşte, după mine, importanţa evenimentului care l-a generat. Şi ne priveşte.

Discursul lui Vladimir Vladimirovici Putin (în continuare: VVP) rostit în parlamentul rus are peste 30 de mii de semne grafice. Aproape o coală editorială. O broşură de 16-20 de pagini. O cuvântare de 45 de minute. O oră academică. Într-un contrast izbitor cu telegrama prin care, în ajun, Putin recunoştea independenţa Republicii Crimeea (deşi „referendumul” nu ceruse independenţă!), acest text este enorm.

Textul este un eseu structurat, dar nu e o construcţie foarte coerentă. Se poate urmări o intenţie şi se poate deduce o structură râvnită. Se observă o mică grabă la finisare. Versiunea finală e făcută în condiţii de forţă majoră. Pot fi diseminate clar pasaje gândite anterior şi asamblate cu cele improvizate în ultimele zile. Incoerenţa structurală şi stilistică e cauzată de mixajul unor elemente eterogene. Textul e mai mult decât „justificarea” unui act politic de moment.

Recursul la istorie

În prima parte, autorul trimite la istorie şi la memoria afectivă. „Totul (în Crimeea) este pătruns de istoria noastră şi de mândria noastră”. Mai mult, totul e pătruns de sacralitate: în vechiul Hersones (un polis situat pe locul Sevastopolului de azi) a fost botezat cneazul Vladimir, cel care a creştinat Rusia. Sunt invocate şi „simbolurile gloriei militare ruse”. Trimiterea la istorie nu putea ocoli deportările tătarilor, dar imediat intervine precizarea că „din cauza represiunilor au pătimit milioane de oameni de diferite naţionalităţi dar, mai întâi de toate, au avut de suferit ruşii”.

Un argument care derivă din cel „istoric” este „conştiinţa naţională”, în care s-a întipărit: „Crimeea a fost şi rămâne un teritoriu indisolubil al Rusiei”. Este „o convingere bazată pe adevăr (?) şi dreptate (sic!)”, care s-a transmis „din generaţie în generaţie”. Sunt enumerate erorile juridice, erorile istoriei, destrămarea URSS fiind privită ca o catastrofă. Rusia, mereu umilită, „a plecat capul şi s-a împăcat cu pierderea, a înghiţit obida.”

Partea aceasta de discurs fixează evidente note frustrante, care nu pot să se încheie decât cu o dorinţă de revanşă. Or, „argumentul istoric” este un punct de vedere fascist. Perspectiva diacronică este fortificată de una sincronică: relaţiile cu vecinii. Ucraina s-a dovedit a fi un vecin nedemn. Soarta ruşilor din Ucraina este caracterizată în termeni de „represiuni” şi de „asimilare”.

Un alt detaliu de terminologie: dacă motivele invaziei ruse şi anexării Crimeii se explică în termenii solemni ai unei „conştiinţe de neam”, atunci adversarii sunt etichetaţi „banderovişti”, „naţionalişti”, „neonazişti”, „rusofobi”, „antisemiţi”. În acest sens, în Ucraina „nu ai cu cine discuta”. Altfel spus, poţi să faci orice doreşti cu această ţară ilegitimă. Germania şi URSS, în 1939, invadau Polonia cu aceleaşi „argumente”.

Exerciţii de „drept internaţional”

Urmează câteva lecţii de „drept internaţional” în interpretarea Kremlinului. Mai întâi, VVP se revoltă că Occidentul în genere face apel la dreptul internaţional, despre care, crede preşedintele rus, acesta cam uitase. Vin, în continuare, explicaţiile „juridice”: Consiliul Federaţiei a permis aplicarea forţei militare, dar „de acest drept, strict vorbind, deocamdată nu ne-am folosit”. A se observa nuanţele: „strict vorbind” şi „deocamdată”. Or, forţa militară a fost aplicată discret. Iar „deocamdată” în gura lui Putin nu poate să sune decât ca o ameninţare.

VVP vorbeşte despre „dreptul” forţelor armate dislocate în Crimeea conform acordului, fără să precizeze că militarii nu aveau dreptul de a părăsi teritoriul bazelor. Iar invazia, pe care Putin nu o mai poate ascunde, este explicată senin: forţele dislocate în peninsulă… au fost [doar] „suplimentate”. Continuând tema „dreptului”, VVP trimite la Statutul ONU, vorbeşte despre „dreptul naţiunii la autodeterminare” (de parcă Crimeea ar fi o naţiune), amintind că „Ucraina însăşi, anunţând ieşirea din URSS a făcut acelaşi lucru”. Noi am mai auzit povestea asta: dacă vreţi să ieşiţi din URSS, atunci Transnistria şi Găgăuzia au dreptul la „autodeterminare”.

„Argumentele” juridice ale lui Putin sunt aproape exclusiv trimiteri la „încălcările” anterioare, ale altora. Este invocat şi „argumentul / precedentul Cosovo”. Dacă acestei părţi de Serbie i s-a recunoscut dreptul la separare, de ce nu ar avea şi Crimeea acest drept? Polemizând cu virtualii săi oponenţi („soluţia Cosovo” propusă de occidentali era determinată de vărsările de sânge şi de necesitatea opririi crimelor), Putin face un exerciţiu de sofistică. Victimele umane sunt oare „un argument juridic”? – se întreabă el? Şi continuă: „Reiese oare că orice conflict trebuie adus până la victime omeneşti?” Această revoltă teatrală ascunde un detaliu: nu au existat conflicte, nici motive pentru a alipi un teritoriu străin (Cosovo nu a fost anexat unui alt stat).

Elegie scrisă pe ţintirimul lumii bipolare

Un alt compartiment cuprinde o elegie scrisă pe ţintirimul “lumii bipolare”, defunctă odată cu prăbuşirea URSS. „Catastrofa” dispariţiei acesteia explică, în esenţă, conform „doctrinei Putin”, cauza tuturor relelor: instabilitatea. Autorul îşi propune refacerea ei (= revenirea la epoca „războiului rece”). El vorbeşte despre ineficienţa „politicii de temperare a Rusiei”, pe care lumea o aplică din secolul al XVIII-lea până azi. Şi, deoarece arta oratorică presupune folosirea figurilor de stil, autorul include o memorabilă metaforă: „Dacă strângi arcul până la capăt, acesta se va destinde cu o mare forţă. Să nu uitaţi niciodată.” Amintesc că „arcul strâns” al Germaniei, pusă la colţ de „partenerii occidentali” după Primul Război Mondial, se dezdoia răzbunător pe timpul lui Hitler, răpind (în numele unei „dreptăţi”) zeci de milioane de vieţi.

Pentru ca paralela istorică să fie perfectă, Putin anunţă conturul unei noi posibile alianţe geopolitice: Moscova-Beijing-Dehli. Iranul şi Siria, nu sunt numite, probabil, pentru a nu divulga monstruozitatea coaliţiei.

Detalii de suprafaţă şi de profunzime

„Revenirea la subiect” impune atenţiei un detaliu de suprafaţă şi unul „de profunzime.” Comentatorii au remarcat „asigurarea” dată de VVP că anexarea Crimeii încheie un proces: „Nu credeţi celor care vă sperie cu Rusia şi care strigă că după Crimeea vor urma şi alte regiuni”. Dar, după ce Vladimir Vladimirovici face o digresiune de cinci alineate (ca să se uite contextul şi promisiunea), urmează ameninţarea latentă. „În Ucraina locuiesc şi vor locui milioane de ruşi, de rusofoni (!) şi Rusia le va apăra permanent interesele (?) prin mijloace politice, diplomatice, juridice. Dar, mai întâi de toate, Ucraina însăşi trebuie să fie interesată ca drepturile şi interesele acestor oameni să fie asigurate. În asta constă garanţia stabilităţii statalităţii ucrainene şi a integrităţii teritoriale a ţării.” Altfel spus: vom reveni.

Între aceste două afirmaţii contradictorii (ne oprim în Crimeea, dar trenul nostru blindat stă de veghe) e topit adevăratul motiv al anexiunii. Obida istorică e cauza metafizică, dar întrebarea „De ce (anume) Crimeea?” nu are ca răspuns nimic din ceea ce este memorie afectivă sau “conştiinţă naţională”: „Acest teritoriu strategic trebuie să se afle sub o suveranitate puternică şi stabilă, care, de facto, azi, poate fi doar cea rusească”. Teritoriul este strategic pentru un potenţial teatru de război la Marea Neagră. Dorinţa locuitorilor Crimeii nu are nimic în comun cu anexarea.

„Coloana a cincea”

Una dintre durerile permanente ale lui VVP este opoziţia internă, fie şi prea puţin numeroasă. Ţinând cont de marşurile şi congresele păcii, de scrisorile unor intelectuali ruşi în sprijinul poporului ucrainean, Putin inventează un termen preluat din arsenalul nazist. El vorbeşte despre „acţiunile (distructive) ale unei coloane a cincea”, lansând termenul „naţional-trădători”. Trimiterea e la „naţional-socialişti” (porecla e grotescă în măsura în care purtătorii ei sunt nişte antifascişti prin definiţie: Lev Rubinstein, Viktor Şenderovici sau Vladimir Voinovici). Pe de altă parte, „coloana a cincea” trimite la o stare de război.

Finalul textului este banal, puţin relevant, iar „motivarea” alipirii se conţine într-un singur, ultim, alineat: ţinând cont de rezultatele referendumului, care exprimă voinţa poporului etc…

Discursul din Fulton sau Mein Kempf?

Comentatorii politici ruşi au asociat acest text cu discursul din Fulton, Missouri, al lui Winston Churchill, din martie 1946, care lansa doctrina războiului rece. O fi, deşi mie îmi trec prin minte şi alte asocieri. Având în vedere nervul, „argumentele” şi contextul, îmi vine în minte un (mic) Mein Kampf. Un dor de revanşă, inhibat şi răbufnit într-un vis de restabilire a unei dreptăţi istorice. Chiar dacă azi lumea restabileşte dreptatea prin cu totul alte metode.

Ce ne aşteaptă pe noi?

Soluţiile pentru noi, în context, sunt la suprafaţă: avem nevoie de o acoperire internaţională serioasă: NATO şi UE. Avem nevoie de schimbarea formatului şi de schimbarea garantului în Transnistria. Trebuie să cerem ferm retragerea armatei străine de pe teritoriul RM, ca potenţial factor detonator. Toate evenimentele din Ucraina ne dau dreptul să cerem acest lucru, iar sentimentul de autoapărare şi de siguranţă ne sugerează să reacţionăm cât mai grabnic cu putinţă.

Imaginea emblematică a unei „cuminţenii a pământului” (ca să nu dăm motive de supărare ruşilor, ca să nu „zădărâm” ursul) e nocivă. Când consideră necesar, vecinii noştri nord-estici nu ţin cont de „motive”. Doar aflarea noastră sub protecţia unor forţe reale i-ar putea opri.

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău