A-POLITICE // Dispariţia mântuitorului versus tăcerea mieilor

Reţelele sociale îmi amintesc o remarcă pe care o făceam acum doi ani, la „rubrica” improvizată „Analiza discursului”. O reproduc în alineatul ce urmează: Citez (după un portal ce aparţine lui Vlad Plahotniuc, să nu fiu învinuit de deformarea sensului): „Eu îmi iau un angajament personal de a susţine menţinerea echilibrului şi stabilităţii politice în ţară, care este vital pentru buna funcţionare a instituţiilor, dar şi pentru o dezvoltare sănătoasă a mediului de afaceri.”

Într-un stat de drept, procuratura s-ar autosesiza: cu ce drept, un om care nu are nicio funcţie în stat îşi asumă (prin „angajamente personale”) susţinerea „echilibrului şi stabilităţii politice în ţară”. Cu ce instrumente? Şi ce fel de instanţă supra-instituţională trebuie să asigure „echilibrul vital necesar” pentru „buna funcţionare a instituţiilor”? Şi cum se va face să funcţioneze bine mecanismul atunci când e ghidat de un supraveghetor? Nu e cea mai evidentă – dacă se mai cerea cumva demonstrată – ingerinţă în treburile statului? Nu e cea mai evidentă dovadă a statului captiv? (DEX: INGERÍNȚĂ, ingerințe, s. f. Amestec ilegal, intervenție în treburile unei persoane sau în viața unui stat, tinzând la știrbirea libertății și a independenței de acțiune și la impunerea unui anumit punct de vedere”).

Ei bine, azi nu mai sunt sigur că puneam întrebarea corect. La urma urmei, ce are procuratura cu o simplă declaraţie a cuiva, cu un „angajament personal”? Ar trebui oare ca justiţia să intervină de fiecare dată când vreun individ, crezându-se Napoleon, afirmă că el este cel care garantează „echilibrul şi stabilitatea politică” şi „dezvoltarea sănătoasă a mediului de afaceri”?

Din perspectiva zilei de azi însă, descoperim că omul care a făcut această declaraţie era – şi este! – într-adevăr unicul om de la noi care monitorizează sistemul. E altceva că nu a asigurat funcţionalitatea acestuia, fie din neputinţă (totuşi), fie din rea-voinţă sau din lene, chiar dacă el e unicul (îmi vine să scriu cuvântul cu majusculă) om de care ascultă justiţia, guvernul, parlamentul şi preşedinţia.

Iar problema gravă (şi e gravă de tot!) este că nimeni din anturajul său (iar asta înseamnă şi toţi cei care azi guvernează acest şfichi de ţară) nici nu încearcă să facă ceva, fără a primi indicaţii de la el. Nimeni nu îşi poate asuma o minimă responsabilitate pentru „echilibru”, pentru „stabilitate” sau pentru „buna funcţionare a instituţiilor”, fie şi pe un segment foarte îngust, foarte precis.

Mai mult! Ei nu-şi pot asuma [nici măcar] responsabilitatea bunei funcţionări a instituţiilor de care sunt direct responsabili! Statutar responsabili. Cei care au în fişa de post chiar „buna funcţionare” a instituţiilor publice, a angrenajului comunitar.

Există un singur om care decide, care „răspunde”. Ceilalţi doar execută. Doar că acest om, speranţa poporului, reazemul pe care se ţine sistemul, a dispărut subit. Îl caută poporul, îl aşteaptă, disperaţi, ai săi, îl caută opoziţia şi jurnaliştii curioşi. L-o fi căutând oare şi poliţia?

În acest context, observaţia mea de acum câteva săptămâni privind dispariţia din spaţiul public a nou-aleşilor democraţi (http://www.jc.md/a-politice-misterioasa-disparitie-a-democratilor/) se explică, aşadar, simplu: de fapt, a dispărut liderul democraţilor, patronul lor, capul familiei. O fi fiind la odihnă; o fi muncind-gândind pentru ţară, după cum spuneau cei din anturajul foarte apropiat (dar fără să aibă încă o soluţie bună în viziunea lui); s-o fi ocupând de afaceri; o fi fiind bolnav? Tăcere conspirativă. Consecutiv, nimic nu se mişcă în ţara asta.

Gluma mea, cea de acum doi ani, ne-intervenţia procuraturii într-o declaraţie care sugera limpede un abuz, o monopolizare a puterii în stat, sunt jocuri de copii în comparaţie cu acest implacabil adevăr: ţara e paralizată atâta timp cât nu are inspiraţie Vladimir Gheorghevici. Aici nu mai e de glumă. Ţara se rostogoleşte în hău tot mai sigur, tot mai constant şi nimeni nu face nimic: nu există indicaţii.

Un coleg dezvăluia un posibil scenariu: Coordonatorul nu stă degeaba, el gândeşte, el analizează, el croieşte planuri din cuţite şi pahare, vorba clasicului. Şi e timpul ca el să iasă din umbră şi să ne fericească cu soluţia de aur. Pentru că el o are (spre deosebire de ceilalţi). Pentru că el le va frânge coarnele celor încăpăţânaţi şi va da la iveală planul B. sau C. Sau, dintr-odată, Planul D. O a patra cale. Şi lumea va răsufla uşurată: săvârşitu-sa!

Doar că [tocmai] asta nu ar trebui să ne liniştească, ci să ne pună în gardă! Pentru că acest gen de conducere a treburilor comunităţii ne paralizează şi ne anulează orice tentativă de a ieşi din mocirlă. Or, lumea bună avansează pe alte căi, pe alte principii.

Între timp, poporul aşteaptă. O îndeletnicire tradiţională (mă mir că încă nimeni nu a scris o carte despre acest mit, cu adevărat specific nouă: aşteptarea). Alături de tânguiri şi lamentări, aşteptarea e unul dintre sporturile noastre naţionale. Aşteptăm să plouă, aşteptăm să ningă, aşteptăm să vină timp frumos. Aşteptăm, mioritic, să ne vină izbăvirea (chiar dacă, tradiţional, „eliberatorul” vine, de regulă, cu hamul său), aşteptăm să vină mântuirea, chiar dacă uneori mântuitorul e călăul. Aşteptăm să vină americanii, să vină ruşii, să vină românii. Aşteptăm (deh, fiecare cu aşteptarea lui, dar fenomenul e invariabil prezent în destinul nostru) să ne ia cineva în UE, în UEA, în România sau în fosta URSS.

Aşteptăm alegerile, cu gândul că ele vor schimba ceva. Aşteptăm să se formeze guvernul, în speranţa că el ne va ferici. Aşteptăm să treacă alegerile europarlamentare, poate ni se luminează şi nouă ceva de acolo.

Aşteptăm, iată, să se însănătoşească El Coordonatore, aşteptăm să-i vină inspiraţia. Şi, estimp, nimeni nu mişcă în front. Nimeni nu răsuflă. Pentru că eu, vezi Doamne, am luat în băşcălie declaraţia sa, dar lucrurile erau absolut serioase: „Eu îmi iau un angajament personal de a susţine menţinerea echilibrului şi stabilităţii politice în ţară, care este vital pentru buna funcţionare a instituţiilor, dar şi pentru o dezvoltare sănătoasă a mediului de afaceri”. Nimeni nu îşi mai poate asuma ceva similar. Şi fără el totul e mort.

Simt că am început să exagerez şi tare nu am chef să iau în băşcălie o realitate absolut evidentă şi cumplit de tristă. Să fie limpede: Problema nu e în Plahotniuc, ci în noi. Eu nu cred că el vrea (probabil nici nu poate) să fie altfel. La ce i-ar trebui? De ce ar trebui să cedeze puterea pe care a râvnit-o şi pe care a obţinut-o?

Consecutiv şi logic, nici el, nici anturajul său apropiat nu vor să schimbe nimic în acest sistem. De ce ar vrea, dacă le convine perfect starea de lucruri existentă? Plahotniuc are tot dreptul să se nedumerească în formulă druţiană: „Ce vreţi voi de la mini, dacă mie mi-i ghini?”. Normal că el îşi doreşte să perpetueze această stare.

Dar noi?

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu