A-POLITICE // Despre deficitul de imaginaţie

Vladimir Beşleagă se plângea, într-un eseu, de lipsa imaginaţiei scriitorilor din Basarabia. Deci nu talentul, nu cunoaşterea realităţilor descrise, nu bunele şcoli literare, nu biografia bogată sau necesarele lecturi edificatoare ar fi cele mai importante lucruri pentru un scriitor, ci imaginaţia. Beşleagă are dreptate. Scriitorii creează lumi alternative, mai impresionante decât realitatea fadă. Altfel, cine i-ar mai citi?

Dar imaginaţia este imperios necesară şi politicienilor. Spre deosebire de istorici, care adună cioburile trecutului în puzzle-uri şi deduc legităţi din faptele consumate, politicienii îşi proiectează activităţile în viitor. Bătrânul Marx demonstrează (în Capitalul) că omul se deosebeşte de alte fiinţe prin capacitatea de a-şi imagina obiectul înainte de a-l crea. „Albina, spunea clasicul gândirii politice şi economice, face de ruşine, prin construcţia celulelor ei de ceară, pe mulţi arhitecţi. Ceea ce deosebeşte însă de la început pe arhitectul cel mai prost de albina cea mai perfectă este faptul că el construieşte celula în cap înainte de a o construi din ceară”. Iată de ce un Gaudi sau Le Corbusier sunt unici: ei îşi personalizează opera printr-o îmbinare a calculului şi a regulilor generale cu propria imaginaţie.

În celebrul său roman Pădurea norvegiană (titlu inspirat din omonima piesă a formaţiei Beatles), Haruki Murakami are un episod în care studenţii rebeli ai anului ’68 întrerup o lecţie despre Euripide (mai precis: despre Deus ex machina), ca să propună un fel de revoltă lipsită de culoare, cu lozinci previzibile: „Strângeţi rândurile…”, „Zdrobiţi sistemul…” etc. „M-am lămurit imediat, spune naratorul-personaj: duşmanul numărul unu al indivizilor revoltaţi nu era puterea de stat, ci lipsa de imaginaţie”.

Spun aceste lucruri, deoarece deficitul de imaginaţie (fără de care nu poate fi construit nici un proiect, inclusiv politic) pare a fi duşmanul numărul unu al guvernării, dar şi al opoziţiei prooccidentale şi al celei unioniste sau al statalist-euro-asiaticilor. În cel mai bun caz, politicienii noştri imită gesturi, fraze şi proiecte ale străinilor. Creativitatea lipseşte aproape cu desăvârşire. Dar fără ea nu putem să aplicăm oricât de bunele experienţe şi modele, verificate în alte spaţii. Politicianul – odată ce şi-a ales această meserie – ca să fie convingător, trebuie să fie creativ.

Mă gândesc acum câţi dintre cei care au pentru electorat un singur refren (fie unirea cu România, integrarea europeană, integrarea asiatică, „reunificarea” RM, eliminarea corupţiei, fie răsturnarea guvernării actuale (a „dictaturii lui Plahotniuc”) – toate – ca scop în sine, îşi închipuie foarte limpede ce va urma, în cazul în care – fantastic! – visul se va materializa? Or, alegătorul adesea tocmai de aceea ezită să susţină vreo idee, mai ales dacă e radicală: el nu prea înţelege de la politician: ce va fi dincolo?

Lipsa de imaginaţie nu doar că întunecă orizontul aşteptărilor, ci şi văduveşte viaţa politică de spectacol, de surprize, de energie. Metodele de luptă politică derivă din strategii, dar nu se reduc la anunţarea acestora. Când creativitatea şi ambiţiile mari lipsesc, politicul îşi pierde rostul.

E curios să urmăreşti cum toată lumea, pe de o parte, e angajată (parcă) în mari confruntări politice, dar, pe de alta, aşteaptă realizarea visului său ca pe o mană cerească. Indiferent din ce tabără face parte, toţi sunt în aşteptarea – dacă tot l-am pomenit pe Euripide – vreunui Godo-Deus ex machina, a vreunui zeu salvator, coborât cu hârzobul din cer, care să aducă izbăvirea, fie că acesta se numeşte Putin, Băsescu, Angela Merkel, fie că… Ştefan cel Mare. De ce să ne mai mirăm că totul decurge anemic?

E suficient însă să urmărim activitatea câtorva europarlamentari cunoscuţi, care nu obosesc să propună proiecte şi idei, ca să înţelegem că un politician care nu este activ şi nu este creativ, nu este luat în seamă ca politician. În parlamentul de la Chişinău aceştia pot fi număraţi însă pe degetele unei mâini. Şi cam tot atâţia sunt în guvern. Şi nici în opoziţia vizibilă nu sunt prea mulţi. Cum să nu le dai dreptate celor care afirmă (din interior!) că actuala clasă politică trebuie schimbată?

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu