A-POLITICE // De ce Republica Moldova este altfel?

Colhoznici din Cimişeni, r. Criuleni

Colhoznici din Cimişeni, r. Criuleni

Câteva evenimente, în lanţ, produc cascade de seisme la Chişinău. Fiecare dintre ele e în stare să dezechilibreze fragila construcţie pe nume Republica Moldova. Era de aşteptat ca Vilniusul să pună pe jar opoziţia pro-rusă, ceilalţi trăind o euforie… poate cam exagerată. Dar am citit după summit şi scenarii apocaliptice venind dinspre analiştii proeuropeni: acordul parafat în capitala lituaniană va fi semnat de coaliţia actuală sau nu va fi semnat deloc! Simplu spus: staţi cuminţi în bancă şi aplaudaţi, altfel murim.

O declaraţie (deloc inedită) a preşedintelui României privind Unirea nu numai că i-a scandalizat încă o dată pe comunişti, dar a făcut să se zdruncine iarăşi toate straturile puterii de la Chişinău. Lumea se isterizează, în loc să reacţioneze calm şi adecvat contextului. Mai ales că integrarea europeană nu înseamnă altceva decât unirea noastră cu statele care au o istorie, o cultură şi o privire comună asupra viitorului. Cu România, în primul rând.

A existat şi o reacţie calculată, cam paternal-dojenitoare a unor tineri analişti: s-au făcut oare nişte calcule pentru cât ne va costa Unirea? Bună întrebare, numai că nici înainte de a ne declara independenţi nimeni nu a făcut calcule. Crede cineva că trebuia? Dacă Germania Federală ar fi trebuit să investească pentru integrarea RDG nu un miliard şi jumătate, ci trei, ar fi renunţat? Despre cât de mult prosperăm fiind independenţi nu mai spun nimic… Iar dacă integrarea europeană ne va cere eforturi şi cheltuieli, trebuie să renunţăm? Atunci chiar că merita să rămânem în Imperiul Otoman: acolo, când eram cuminţi, birul era suportabil.

În fine, o decizie a Curţii Constituţionale, care face dreptate, într-un fel, limbii române – la mai bine de două decenii de la declararea ei drept limbă oficială! – nu spune nimic nou în esenţă, dar – iarăşi – fisurează cimentul coaliţiei de guvernare (de opoziţie ce să mai vorbim!).

***

Cartea lui Lucian Boia despre România ca o ţară „altfel”, deşi însumează gânduri expuse anterior, a generat polemici, ca şi tot ce a scris istoricul român până acum. Salutat de unii, înjurat de alţii, eseul a uns la inimă pe cei care se bucură de orice frază critică la adresa românilor. Inclusiv, pe unii „moldovenişti”. Aceştia, cred eu, s-au cam grăbit să aplaude. Pentru că, dacă România este prea „altfel”, ce să mai vorbim de Basarabia, de Republica Moldova? Ea este paranteza „altfel de tot” a acestei excepţii… E suficient să ne imaginăm, pe aceleaşi secvenţe demonstrative, istoria Basarabiei.

Aşadar, originile. În măsura în care basarabenii recunosc că au o istorie comună cu toţi românii, e simplu. Dacă însă vrem cu tot dinadinsul să facem distincţia, atunci lucrurile se complică. Pe timpul lui Decebal, cine eram? Păstoream? Eram duşi cu lucrul la Roma? Nici măcar porţiunea vagă, notată pe hartă ca locuită de „dacii liberi”, nu ne încadrează. Ş-apoi ce înseamnă „dacii liberi”? Dacii barbari? Nomazi? Să lăsăm baltă pista protocronismului moldovenesc: intrăm în istorie odată cu celelalte principate româneşti, într-un ev mediu întârziat.

Permanenta rupere de origini (egală cu lipsa originilor) ne-a făcut inidentificabili, lipsiţi de personalitate. Mimetismul ne este în sânge. Luăm de la alţii tot ce ni se pare că ni se lipeşte, imităm. În loc de acţiuni, avem o comedie a politicului, socialului, economicului. Până şi smerenia noastră era mimată şi, la primul semn de slăbire a stăpânului, l-am trădat fără scrupule. Nimeni nu ne-ar putea reproşa ceva – ce poţi să ceri de la nişte sclavi? Exploataţi, hărnicia noastră funciară am transformat-o în imitaţie: statul se prefăcea că ne remunerează, noi ne prefăceam că muncim.

Tutelaţi de imperiile turcilor, ruşilor şi de… statul român, ce am luat de la ei? Nici mândrie, nici suflet larg, nici curaj la limita fanatismului. Dimpotrivă, tutelarea strânsă ne-a obişnuit să nu întreprindem nimic şi să reproşăm altora lucruri de care trebuia să fim responsabili noi înşine. Vorba despre situarea “în calea tuturor relelor” o pronunţăm ca pe o scuză de a nu face nimic. În timpul războiului, noi luptam concomitent în ambele tabere! Am ieşit din război educaţi foarte diferit. Când lumea tocmai se împăca, noi ne învrăjbeam.

Pe terenul frustrărilor istorice, avem un ciudat complex de inferioritate, cu un amestec de aroganţă faţă de alogeni. Nu avem mândrie naţională, suntem, în schimb, ţâfnoşi, înfumuraţi. Dovada că noi suntem o entitate incertă este… nu divizarea schizoidală în „moldoveni” şi „români”. Inexplicabilă e alegerea naţionalităţii în funcţie de… ce îmi place mai mult. Şi asta se întâmplă tocmai pe segmentul intelectual!

Oameni cărturari spun lucruri uluitoare. „Mai întâi nu aveam conştiinţa de neam, apoi am citit, m-am documentat. Chiar am pătimit pentru asta. Dar astăzi, când atitudinea românilor faţă de basarabeni e una dispreţuitoare, când am văzut clasa politică românească, am decis: noi suntem alţii, noi deja ne-am format ca naţiune distinctă.” Sau: „Mi-am făcut studiile în România şi acolo m-am lovit de aroganţă profesorilor români, am fost desconsiderat. Atunci am înţeles că noi suntem alţii. Că trebuie să ne construim o altă identitate naţională şi statală.” Adică, după ce şi-a descoperit identitatea (după accesul la documentele istorice identitare), intelectualul nostru şi-a ochit încă o dată cu privirea arogantă neamurile şi s-a întrebat: ăştia îmi sunt fraţii? Mai bine orfan! Ca motanul din basmul lui Kipling, cel care hoinărea de unul singur!

Pe fundalul acestui „refuz intelectual”, cei care se recunosc români, devenind un soi de păsări rare, aşteaptă de la statul român răsplată. După cum se doresc remuneraţi, din altă parte, moldoveniştii militanţi. Uneori, am impresia că şi unii, şi alţii sunt remuneraţi de una şi aceeaşi instituţie. Confruntarea lor de carton se perpetuează de câteva decenii, într-un tablou zgomotos, mimând lupta pentru întregire, respectiv, pentru independenţă. Carul stă pe loc şi ei sunt plătiţi chiar pentru asta.

Migranţii noştri sunt bine văzuţi pentru câteva calităţi: hărnicia, cumsecădenia, modestia, bunul-simţ. Nu le-am avut până acum? Ba da, dar în epoca socialismului, modestia şi cumsecădenia deveniseră umilinţă şi supuşenie, iar hărnicia – servilism. Spiritul de iniţiativă, după ce bunii gospodari au fost deportaţi, fie că a murit, fie a început să fie privit cu suspiciune. Deviza socialismului: „Noi muncim, nu gândim” a devenit proverb naţional.

Toate astea „justifică” bâjbâielile noastre, echilibristica sinucigaşă, aici, la porţile noi ale Orientului, explică perpetua noastră întârziere. Bune sau rele, lucrurile (ni) se întâmplă numai pentru că lumea e mereu în trecere pe aici şi ne tot încadrează într-un „proiect”. Şi noi nu ne prea împotrivim. Nu numai războinicii ne dispută fără riposte din partea noastră, dar şi cei care vin „cu năframă-n vârf de băţ” ne fericesc, integrându-ne în programele lor, fără să avem vreun merit. Mai mult – în pofida ezitării noastre.

Ţări puternice cedează din suveranitatea lor de dragul unui spaţiu politic şi economic comun. Noi însă facem mofturi. Unii ne trag înapoi spre stepele asiatice, alţii promovează discret, ca un know-how, ideea unui refuz la orice gen de asociere, pledând pentru o ciudată „independenţă” faţă de toată lumea! Dacii liberi! Barbarie independentă! Bineînţeles, cu o neutralitate de mucava, cu armata rusă în pat! Parcă am fi o colonie penitenciară, pentru cei care se poartă urât.

***

Care ar fi soluţiile? Una ar fi inventarea unei mitologii eroice şi construirea unui parcurs al statului… pe loc, din mândrie protocronistă. Suntem urmaşii Marelui Ştefan, lăsaţi-ne în pace! Alta ar fi suflecarea mânecilor şi spălarea, fiecare pe porţiunea lui, a ruşinii înapoierii.

Dar tare mă tem că proiectul nostru naţional va fi variantă autohtonă a lui „laissez-faire” (sau, mai precis: „laissez-passer”). Neimplicare în propriul parcurs. Aşteptându-l pe Godot-brigadierul, să ne trezească dimineaţa şi să ne spună că „azi mergem la prăşit popuşoiul”. Chiar dacă Godot azi este unul de import, metoda rămâne cea mai eficientă. Fie că dă peste noi vreun stăpân care ne achiziţionează şi ne spune ce să gândim, ce să facem. Fie că tăvălugul noii primeniri trece şi ne asfaltează calea spre lumea civilizată, fără să ne întrebe, fără s-o merităm. Doar pentru că am nimerit, cumva, în drumul istoriei.

De ce să schimbăm regulile jocului şi să ne ostenim? Mai ales că niciodată nu am prea observat vreo legătură între efort şi efect.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)