A-POLITICE // Crimeea: analogii istorice şi geopolitice

În 1939, la două săptămâni după Germania, Rusia sovietică atacă şi ea Polonia, motivându-şi agresiunea într-o scrisoare a lui Molotov adresată ambasadorului polonez. „Motivarea” seamănă uimitor de mult cu punctul de vedere al Kremlinului de azi, în legătură cu evenimentele din Ucraina. În primul rând, ministrul sovietic vorbea despre „inconsistenţa internă a statului polonez”. Deoarece „statul polonez şi guvernul său au încetat să existe” (în urma ocupaţiei germane), Molotov „deduce” că „şi-au încetat acţiunea” tratatele semnate între Polonia şi URSS. În acest sens, conchide ministrul sovietic de externe, „guvernul sovietic nu poate să rămână indiferent faţă de faptul că ucrainenii şi bieloruşii de acelaşi sânge cu noi („единокровные”), care trăiesc pe teritoriul Poloniei, lăsaţi în voia soartei, rămân fără apărare.”

„Având în vedere această situaţie, continuă Molotov, guvernul sovietic a dat dispoziţie comandamentului suprem al Armatei Roşii să ordone forţarea frontierei şi luarea sub apărare a vieţii şi averii populaţiei.” Şi, în fine, acordul final: „Concomitent, guvernul sovietic este dispus să ia toate măsurile pentru a scoate poporul polonez din războiul în care – fiţi atenţi! – el a fost atras de către conducătorii săi iresponsabili şi pentru a-i da posibilitate acestui popor să trăiască o viaţă paşnică.”

Este inutil să amintesc că această „viaţă paşnică”, organizată polonezilor de către sovietici împreună cu aliaţii lor hitlerişti a însemnat milioane de vieţi răpite în mod barbar, a însemnat Auschwitz şi Katyn. Şi încă patru decenii şi jumătate de ocupaţie sovietică a Poloniei postbelice. Şi o ură nedisimulată a polonezilor pentru ruşi, una de durată.

1890619_838916229456372_1803619466_oPlata poate fi foarte mare

Cer scuze pentru o incursiune prea lungă în istorie, dar lecţia e necesară, asocierea fiind prea evidentă. Mai ales că această reţetă a mai fost aplicată de către URSS şi altor „ţări-prietene”. Situaţia aminteşte şi de invazia sovietică în Cehoslovacia, în 1968, „explicată” prin necesitatea apărării cuceririlor socialismului. „Doctrina Brejnev” de care se conducea URSS propunea o „suveranitate limitată” ţărilor din cadrul “Pactului de la Varşovia” (un fel de Uniune militară euroasiatică) şi presupunea intervenţia militară în ţările care deviau de la cursul Moscovei.

Dar situaţia este asemănătoare şi cu „motivaţia” invaziei sovietice în Afganistan (în 1979), care a început în urma unei „adresări-rugăminţi” a autorităţilor afgane. O avertizare pentru cei care îi acceptă pe ruşi în calitate de garant: când autorităţile sovietice au decis atacul palatului din Kabul al preşedintelui („socialist”!) Hafizullah Amin (şi lichidarea fizică a acestuia), ei au folosit ca pretext pentru agresiune… apelurile mai vechi ale lui Amin privind „acordarea ajutorului militar”.

Comune în toate cazurile sunt motivaţiile „nobile”, de „apărare” a cuiva. Comune sunt consecinţele dezastruoase pentru ţările în care a intervenit militar Rusia. Comune sunt dezastrele la nivel internaţional. După ocuparea Poloniei, s-a declanşat războiul mondial. După 1968, URSS a fost practic izolată de comunitatea internaţională, Cortina de fier încetând a mai fi o metaforă. După războiul ruşinos din Afganistan (1979-89), a început, propriu-zis destrămarea Uniunii Sovietice. Războiul Rusiei împotriva Ucrainei poate avea consecinţe dezastruoase şi poate însemna începutul sfârşitului Rusiei lui Putin. Numai că plata poate fi foarte mare.

Toate motivele ne pot fi adresate, în orice moment, nouă

Inconsistenţa motivelor de a introduce armata rusă în Ucraina sunt la suprafaţă. Săptămâna trecută ambasadorul rus în Ucraina a fost rechemat la Moscova. În limbaj diplomatic asta înseamnă ruperea relaţiilor. Încă şi mai simplu: război. Or, atunci nu era vorba de ameninţarea vieţii cetăţenilor ruşi (pe care un ambasador trebuie să încerce să-i apere, iniţial, chiar prin metode diplomatice).

Toată declaraţia de război a Rusiei (şi toată „justificarea” agresiunii) se conţine într-un scurt text al lui Vl. Putin, adresat camerei superioare a parlamentului rus, un text plin de învăţăminte pentru noi: „În legătură cu situaţia extraordinară creată în Ucraina, cu ameninţarea la adresa vieţii cetăţenilor Federaţiei Ruse, a concetăţenilor noştri, a personalului contingentului militar al Forţelor Armate ale Federaţiei Ruse, dislocate în conformitate cu tratatul internaţional pe teritoriul Ucrainei (Republica Autonomă Crimeea), în baza punctului „g” al părţii 1 a articolului 102 al Constituţiei Federaţiei Ruse, prezint în Consiliul Federaţiei al Adunării Federale propunerea privind utilizarea Forţelor Armate ale Federaţiei Ruse pe teritoriul Ucrainei până la normalizarea stării social-politice în această ţară.”

Declaraţia merită reţinută. Unu, avem aici o mostră tipică de ipocrizie criminală, niciunul dintre motivele invocate nefiind adevărat. Doi, apelul seamănă perfect cu documentele similare, cunoscute din istorie. Trei, şi cel mai important: toate motivele invocate în această notă a lui Putin pot să ne fie adresate, în orice moment, nouă. În orice clipă, când ne va părea viaţa mai dulce, când vom fi gata să aderăm la UE ori să ne manifestăm independenţa faţă de Rusia, armata rusă va putea interveni fără scrupule. E foarte simplu să organizezi (bineînţeles, cu sprijinul coloanei a cincea: găgăuzi, transnistreni, comunişti-socialişti) o „situaţie extraordinară”, o „ameninţare la adresa vieţii cetăţenilor Federaţiei Ruse”, o ameninţare pentru „personalul contingentului militar al forţelor armate ale FR, dislocate – bineînţeles! – în conformitate cu un acord internaţional”.

Garanţie a securităţii, doar un contingent militar mixt

Or, intervenţia militară rusă în Ucraina trebuie să ne dumerească: Rusia nu poate fi garant al stabilităţii în zonă; armata străină trebuie să fie evacuată de pe teritoriul Republicii Moldova ca un factor de instabilitate şi focar al unui posibil conflict. Garanţie a securităţii poate fi doar prezenţa unui contingent militar mixt, a unui garant neutru, care nu are interese în zonă. O prezenţă militară nu poate avea decât un mandat internaţional, excluzându-se posibilitatea invocării oricărui motiv pentru o incursiune militară, sub „pretextul” apărării contingentului militar (sic!). Situaţia din Ucraina ne permite să forţăm nota în cadrul OSCE, ONU, dar şi în cadrul CSI.

În fine, e de reţinut termenul de incursiune a armatei ruse pe un teritoriu străin: „până la normalizarea stării social-politice în această ţară”. Nimeni nu zice că „situaţia social-politică” din Ucraina este foarte simplă. Dar, cu toată simpatia pentru o parte sau alta din părţile aflate în conflict, lumea înţelege că e vorba de chestiuni interne ale unui stat suveran. Ruşii însă au în vedere o „normalitate” exclusiv din punctul lor de vedere. Şi stabilirea (inclusiv prin ocupaţie militară) a unei „normalităţi” în ţările din jurul ei, privite – acum e mai limpede decât oricând – ca nişte colonii ale ei, devine un pericol constant la adresa suveranităţii statelor independente din zonă.

Mitropolia Moldovei nu are nimic de comentat?

De aceea reticenţa cu care politicienii noştri tratează conflictul din Ucraina devine periculoasă. Atitudinea trebuie să fie fermă, tranşantă, ţinând cont şi de perspective. O condamnare a unor asemenea acţiuni agresive trebuie făcută prin declaraţii hotărâte şi univoce, inclusiv de la tribuna ONU.

P.S. Ca răspuns la apelul bisericii ortodoxe ucrainene (cea subordonată Patriarhiei Ruse) de a contribui la stoparea războiului, serviciul de presă al Patriarhiei moscovite a declarat că „poporul rus este o naţiune despărţită, care are dreptul la reunire într-un corp statal comun”. Patriarhia cere ca cetăţenii ucraineni să nu opună rezistenţă agresorilor (sic!), pentru că aceştia sunt… pacificatori: „Să sperăm că misiunea ostaşilor ruşi de apărare a libertăţii şi specificului naţional al acestor oameni şi a vieţii acestora nu va întâmpina o rezistenţă înverşunată, care să conducă la confruntări de amploare”. Este înspăimântătoare această gândire a patriarhiei ruse (biserica fiind cea care, în orice condiţii, cheamă la împăcare). Şi dă de gândit apartenenţa noastră unei patriarhii străine, care susţine un agresor. Mitropolia Moldovei nu are nimic de comentat? Enoriaşii Mitropoliei Moldovei (inclusiv liderii noştri politici) nu au nimic de gândit?

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)