A-POLITICE // Constanta Caragiale

MIRCEA-V.-CIOBANU

Sărbătorile noastre naţionale – deşi aici se recită mult din Eminescu, Păunescu şi Vieru – mi-l aduc întotdeauna în memorie pe Caragiale. Activitatea (şi, mai ales, discursurile, ca înlocuitor al acţiunii) politicienilor noştri mi-l amintesc, şi ele, pe autorul Scrisorii pierdute. În fine, criticile acestor „activităţi” sunt, adesea, din aceeaşi piesă.

Caragiale nu e numai o prezenţă mereu actuală, o invariabilă a realităţilor noastre. El e şi o necesitate. O bornă orientativă. Fără el, fără personajele sale, putem să cădem noi înşine în ridicol. Cultura noastră aproximativă, cu multe găuri în ea (ca un caşcaval elveţian, după cum remarca un critic), ne fac să luăm spoiala unei superficialităţi drept reper. Ibrăileanu spunea că „limba eroilor lui Caragiale […] redă exact spoiala de civilizaţie, caricaturizarea culturii străine primite, debilitatea organului receptor etc. Antipodul acestei lumi a lui Caragiale este Eminescu. Între Rică Venturiano şi Eminescu (să-mi ierte Dumnezeu această alăturare de nume) stă toată cultura noastră modernă – stăm noi toţi ceştilalţi pe un punct oarecare al liniei”.

O lume care ştie de Eminescu, dar nu are conştiinţa unui Caragiale devine rizibilă. Un act de comunicare, un exerciţiu democratic ori o sărbătoare se transformă, în această lume, într-o farsă, în care – am mai spus-o – personajele lui Caragiale declamă, patetic, din Eminescu.

Lumea înaintează pe o curbură iraţională şi imprevizibilă. Spirala evoluţiei universului se întâmplă să se deformeze, să se turtească subit şi lumea să ne ajungă din urmă tocmai atunci când ni se părea că nu avem nicio şansă să o ajungem noi pe ea. Şi asta se poate întâmpla din cauza că, vorba lui Andrei Pleşu, ne putem sincroniza cu seminţia omenească “printr-un fel de consubstanţialitate cu caragialitatea lumii”. Altfel spus, odată ce umanitatea ajunge – fără şanse de scăpare! – în zona tiparelor lui Caragiale, reiese că… ne calcă pe urme. Or, noi suntem caragialieni din oficiu.

Cu prilejul includerii clasicului român în colecţia „Les hommes célèbres”, Eugène Ionesco îi face o prezentare pentru publicul francez: „Eroii lui Caragiale sunt nebuni după politică. Sunt nişte cretini politicieni. În aşa măsură, încât şi-au deformat limbajul cel mai cotidian. Ziarele sunt hrana întregii populaţii: scrise de nişte idioţi, ele sunt citite de alţi idioţi. Deformarea limbajului, obsesia politică sunt atât de mari încât toate actele vieţii se scaldă într-o bizară elocvenţă, alcătuită din expresii tot atât de sonore pe cât de minunat de improprii, în care cele mai rele nonsensuri se acumulează cu o bogăţie inepuizabilă şi servesc la justificarea, nobilă, a unor noţiuni incalificabile: Prietenii sunt trădaţi «în interesul partidului», înşelată de amantul ei, o femeie îi aruncă în faţă cu vitriol pentru că «are o fire republicană»; se «iscăleşte cu curaj» un denunţ anonim, trimis ministrului conservator; eşti falsificator pentru binele patriei; vrei să fii deputat din dragoste «pentru ţărişoara mea»; faci parte din toate regimurile pentru că eşti «imparţial»; nu dai posturi decât «fiilor Naţiunii»; descoperi că un individ deocheat e vrednic de interes pentru că-i «de ai noştri»; numai un copil al Naţiunii «are dreptul să fie decorat, căci decoraţiile sunt făcute din sudoarea poporului»; trebuie trimişi la ocnă «toţi cei ce mănâncă poporul»”. Vă recunoaşteţi în acest „portret de grup”? Îi recunoaşteţi pe „ai noştri”?

Lumea lui Caragiale e lumea unei mari trăncăneli, volubilitatea personajelor înlocuindu-le acţiunile: „Aici se face totul pentru a nu se face nimic. Trăncăneala are şi această funcţie: de a crea impresia că permanent se întâmplă ceva, ieşit din comun, epocal, fără a se petrece de fapt nimic. Aşa cum în lumea lui Caragiale presa inventează şi creează evenimentele, nu le reflectă: încă o expresie a instituirii ficţiunii prin limbaj […] Marea trăncăneală nu se desfăşoară dincolo de viaţă; îi organizează viaţa” (Mircea Iorgulescu, Marea trăncăneală).

Toate-s despre noi, contemporanii lui Caragiale. Spirala paradoxului timpului a îndoit bucla, suprapunând-o perfect pe lumea în care trăim. Şi în care, dacă nu-l cunoşti pe Caragiale, devii tu însuţi caragialian.

P.S. Celor care vor zice că tot ce spun eu aici e speculaţie literară, le propun un exerciţiu asociativ simplu: imaginaţi-vă că neica Zaharia („aveţi puţintică răbdare!”) devine preşedinte; că Nae Caţavencu („să se revizuiască, dar să nu se schimbe nimic”) este prim-ministru; că semidoctul “curat murdar”-ul poliţist Ghiţă Pristanda devine ministru la interne (ori, mă rog, şef la CNA); iar deasupra tuturora stă bâlbâitul (dar atotputernicul) Agamemnon Dandanache, care – exact ca la Caragiale – îi are pe toţi la mână, pentru că are la sine obiectul şantajului. Cum v-aţi simţi într-o lume ca asta? Pardon: cum vă simţiţi?

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu