A-POLITICE // Citind trecutul fără ură…

Mircea_V_CiobanuSărbătorile naţionale sunt un pretext pentru a vorbi despre istorie şi patriotism. Se întâmplă şi la case mai mari. Asociam întotdeauna o ţară anume din Occident cu realizările ei în domeniul culturii şi am rămas surprins, privind secvenţele care se perindau pe ecranele posturilor de televiziune în dimineaţa Sărbătorii Naţionale. Ele abundau în cadre de pe fronturile Primului Război Mondial. Pesemne că aşa se educă patriotismul…

Cum ne (re-)scriem istoria?

Tacitus îşi propusese cândva să scrie istoria sine ira et studio, adică fără mânie şi părtinire. Mulţi au încercat să repete exerciţiul, dar nu au izbutit decât parţial. Nu-i reuşise pe deplin nici lui Tacit, el fiind adesea un necruţător critic al moravurilor… Istoria e scrisă cel mai adesea în aşa fel încât existenţa statului-comanditar să însemne fie un început al lumii, fie o culme în istoria evoluţiei umane. Israelul îşi numără anii de la timpurile sacre şi biblice. URSS întruchipa, în manualele sovietice, visul milenar al omenirii. Iar Reich-ul al Treilea se prezenta în cărţile germane drept triumf al evoluţiei şi purităţii rasei ariene. Nici noi, urmaşii Romei, nu am fost mai prejos în visele de mărire…

Acum, la intersecţie de milenii, am prins interpretări foarte diferite ale istoriei noastre. Eram un timp cei mai fericiţi de pe glob (chiar ne simţeam nu ştiu cum incomod că ceilalţi nu sunt la ca noi). Am învins capitalismul în „Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie”; am distrus fascismul, duşmanul omenirii, în „Marele Război pentru Apărarea Patriei”; am înfruntat imperialismul mondial în competiţia economică, politică, socială.
Apoi s-a dovedit că toate astea sunt minciuni. Atunci am distrus imperiul răului, am revenit la valorile naţionale, am recuperat istoria noastră adevărată. Aici am suportat atacuri, înconjuraţi din toate părţile de duşmani. Dar nu ne-am lăsat bătuţi, moştenind eroicul trecut făurit de Burebista şi Decebal, de Mihai şi Ştefan… Apoi am mai temperat puţin din eroism şi am trecut printr-o fază mai puţin glorioasă, în postura de martiri, suportând valul de deportări şi represiuni, un război nedrept, trădaţi, împărţiţi între puterile mondiale etc.

Acum cineva forţează o interpretare masochistă a istoriei, când de toate relele suntem vinovaţi chiar noi. Noi suntem cei care ne-am pârât unii pe alţii şi am declanşat valul de deportări şi execuţii fără judecată. Şi tot noi am organizat pogromurile evreieşti, am construit lagărele de concentrare, ghetto-urile, am aplicat toată tehnologia exterminării în masă a evreilor, altfel spus, holocaustul. Încă puţin şi din hogeagurile istoriei noastre va ieşi fumul Dachau-ului şi al Auschwitz-ului.

De ce se întâmplă?

Istoria s-a particularizat foarte mult. De la povestea curţilor domneşti, urmată de o istorie generală a unui stat abstract, a unei utopii, s-a ajuns la studierea istoriei pe segmentele ei foarte particulare. Documente personale, amintirile topite în fenomenul numit „istoria orală”, obiectele cu relevanţă intimă au început să ia locul evenimentelor majore, „semnificative”. Istoria repetă tehnologia buletinelor de ştiri: mai întâi se dau cazurile de violenţă în familie, accidente rutiere, sinucideri şi jafuri, abia apoi se trece (în concluzie, cum ar veni) la agenda politică.

Urmează interpretările. Informaţiile particulare, generalizate, se transformă în adevăr absolut, în mit. Despre subiectivitate nu mai vorbim. Ascultând poveşti relatate de protagonişti, dar despre care ştiai cum se întâmplaseră cu adevărat, pentru că le văzuseşi cu ochii tăi… e zadarnic să intervii! Pentru lumea care ascultase de atâtea ori povestea protagonistului, el de multă vreme este erou, iar tu cu precizările tale îl defăimezi.
Acelaşi lucru se întâmplă cu relatările victimelor: emoţiile înclină spre exagerarea supliciilor, iar orice tentativă de atenuare sau de nuanţare este interpretată ca negare sau justificare a crimelor. Pentru un om concret propria suferinţă e cea mai mare din univers, cum să-i spui că tragedia lui personală nu intră în categoria marilor drame umane? Cel care a pătimit personal nu iartă. Asta naşte procesul public, condamnarea publică, în care dreptul la cuvânt îl au numai procurorii, iar avocaţii sunt priviţi cu suspiciune. Toate „povestirile orale”, toate cazurile particulare care vin să confirme acuzaţia sunt contabilizate cu acribie, pe când detaliile atenuante (fie şi probate documentar) sunt anulate.

Ce urmează?

Mărturiile trecutului trebuie adunate cu grijă. Cu condiţia că sunt ascultaţi toţi. Descoperirea de noi detalii trebuie dată publicităţii, nu ascunsă ca incomodă. Concluziile trebuie trase fără ură şi părtinire, iar verdictul definitiv îl poate da numai o instanţă de judecată, nu jurnalistul, nu istoricul, nu victima, nu călăul. Iar interpretarea faptelor nu poate fi interzisă doar pentru că vine în contradicţie cu opinia majoritară. Nu oamenii care contestă sau interpretează (cu argumentele pe care le au) nişte evenimente istorice trebuie pedepsiţi, ci indivizii care interzic cuiva să se exprime asupra evenimentelor istorice! Cei care interzic publicarea de documente nou-descoperite! Iar judecata morală ţine de fiecare. Nu îi poţi impune cuiva pocăinţa. Va fi nesinceră şi fără efect. Şi, important, nu poţi impune un adevăr prin decret.

Orice război îşi are excesele lui, aproape inevitabile. E dificil să presupui respectarea drepturilor omului pe un teritoriu ocupat. Revăzusem zilele astea filmul Ciociara al lui Vittorio de Sica după nuvela lui Moravia. Eroina jucată de Sophia Loren (foto) şi fiica acesteia suportă violenţa unor soldaţi marocani. Strict „istoric”, ele sunt cetăţene ale unui stat fascist (şi „vinovate”, implicit, pentru crimele fascismului). Iar goumier-ii marocani sunt „eliberatorii” din coaliţia antifascistă. Cum vă pare însă această „logică” istorică?

Umilinţa la care sunt supuşi prizonierii rebelilor separatişti din estul Ucrainei demonstrează că nimic nu s-a schimbat. Minorităţile care devin majorităţi, când ajung să aibă puterea, se răzbună crunt pe cei care au deţinut-o. E în trend martirajul agresiv. Azi părţile beligerante nu se laudă cu victoriile, ci cu pierderile (sic!). Se avântă în luptă, fac vreo pacoste pe teritoriul duşmanului, aşteaptă să le atace inamicul şi se plâng opiniei publice mondiale de violenţa adversarului! Iar lumea ia – firesc – apărarea victimelor. Opinia publică din Europa de azi empatizează, pe de o parte, cu memoria victimelor holocaustului („minoritari” într-un regim totalitar) şi, pe de alta, cu… palestinienii „minoritari”, care se plâng că sunt victimele autorităţilor evreieşti de astăzi.

„Minoritari” şi „majoritari”

Noi am fost ticăloşi atunci când eram ruşi majoritari şi ne era în cot de moldovenii basarabeni. Am fost ticăloşi atunci când noi, ruşii (şi moldovenii?) majoritari, am organizat pogromul antievreiesc din Chişinăul începutului de secol XX. Am fost ticăloşi atunci când noi, moldovenii/ românii, simţindu-ne majoritari, i-am dispreţuit pe ruşii, ucrainenii şi evreii minoritari din Basarabia interbelică. Am fost ticăloşi noi, evreii şi ruşii majoritari, atunci când, odată cu intrarea Armatei Roşii în Basarabia, i-am urât şi dispreţuit pe soldaţii şi pe intelectualii români, colaborând cu regimul sovietic de ocupaţie. Am fost ticăloşi noi, nemţii şi românii/ moldovenii majoritari în 1941-44, când i-am împuşcat pe ruşi şi i-am băgat în lagăre de concentrare (şi de exterminare) pe evrei. Şi am fost ticăloşi noi, evreii, ruşii şi moldovenii majoritari, care, după 1944, am servit un regim criminal şi am contribuit la deportarea băştinaşilor basarabeni, „minoritari” în plan social (indiferent de naţionalitate!), în largurile siberiene. De fiecare dată am crezut că învingătorilor li se iartă.

Unii au rămas oameni în orice situaţii. Şi-au păstrat demnitatea şi nu au cedat presiunilor. Nu au umilit pe cei slabi şi nu au profitat de neputinţa acestora. Au ajutat în măsura în care au putut să intervină. Niciunul însă dintre popoarele care au fost implicate în conflagraţiile din acest teritoriu nu poate fi acuzat in corpore, fie ei ruşi, nemţi, evrei, ucraineni, sau moldoveni/ români. Nu există naţiuni rele, există politici odioase, există criminali şi complici. Iar crima nu poate fi demonstrată decât în instanţă. Fără însă a revărsa ura pe tot poporul. Istoria ticăloşiilor, mai mari şi mai mici, e un subiect pentru o carte. Ele nu constituie axul istoriei, dar trebuie cunoscute.

A citi istoria fără ură…

Scrisă fără mânie şi părtinire, istoria trebuie şi citită fără ură. Încercând a înţelege, înainte de a acuza. Cognoscere – ignoscere, spuneau aceiaşi antici (Terenţiu). Adică: a cunoaşte/ a înţelege înseamnă a ierta. Deloc întâmplător, tendinţa actuală în didactica mondială a istoriei e de a pune accentele pe înţelegerea faptelor, pe descărcarea conţinuturilor de componenta violentă, pe deplasarea atenţiei de pe lupte şi războaie pe factorii care unesc lumea.

Este vinovat ticălosul care a abuzat de slăbiciunea victimei. Dar poartă vina şi cel care, în baza unor cazuri particulare de abuz, cheamă la ura împotriva unui popor. E actuală tendinţa de solidarizare şi empatizare cu minorităţile de orice fel: lor le este mai greu să-şi apere drepturile. Mizeriile umane profită adesea de această situaţie. Dar nu trebuie să ajungi până la a-i face pe „majoritari” (convenţional spus) să trăiască după legile minoritarilor şi a le da dreptate doar celor care, într-un moment, au fost minoritari. O dictatură a minoritarilor e o bombă cu efect întârziat.
Nicio răzbunare nu e eficientă în plan uman, nu e absolută şi definitivă. La o privire în urmă cu mânie, trecutul ne va răspunde cu aceeaşi privire crispată. Şi ne va încrâncena viitorul.

 

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)