A-POLITICE // Cine (nu) vrea în Europa?

Eforturile de până acum ale Coaliţiei, soldate cu liberalizarea regimului de vize şi cu semnarea acordului de asociere cu UE, merită aplauze la scena deschisă. Este un succes politic remarcabil. Apreciem meritele punctuale ale fiecărui politician implicat şi meritul comun. Dar şi contribuţia comunităţii europene şi a politicienilor americani. Chiar dacă multe au depins de contextul geopolitic, fără implicări personale ar fi fost imposibilă această ascensiune.

Conjunctura fericită de a avea la timonă, odată cu vântul favorabil viselor europene, un trio diplomatic (Leancă-Gherman-Corman), care a ştiut să gestioneze oportunitatea, a fost decisivă. Iată că „împuşcătura de la Saraevo” din Pădurea Domnească a detonat nu numai un război intern, ci şi o schimbare necesară, trimiţându-i pe Vlad Filat şi Marian Lupu pe tuşă (fie: pe banca de rezervă) în momentul crucial al meciului, când se cerea o altă tactică. Una postmodernă, pluralistă, multipolară, pliată pe contextul geopolitic actual. Aş mai spune ceva şi de societatea civilă, şi de diferite media fără angajamente politic-partinice, şi de întreaga comunitate, deschisă spre schimbare. Dar sunt gata să las laurii… exclusiv guvernării, dacă asta e în beneficiul cauzei.

Ce urmează?

Acum, dacă acordul e doar un început, ce va urma? Bine, Dodon va insista pe referendumul antieuropean (luându-şi-l de aliat pe Vlad Filat, căruia îi scăpase vorba că s-ar putea şi referendum). Comuniştii vor face opoziţie clasică şi vor critica punctele vulnerabile ale acordului şi ale guvernării în ansamblu. Ca şi liberalii, de altfel. Sergiu Mocanu a spus că el a fost tolerant cu guvernarea pentru faza de semnare a acordului şi îşi impuse un armistiţiu, acum însă va relua lupta cu mafia. Dar guvernarea?

Ea va continua parcursul european şi va căuta să convingă lumea că această cale e unica ce poate asigura fericirea poporului. În era sovietică exista un fel de fuziune a ideii de popor (echivalentul socialist al comunităţii/ societăţii) cu cea de patrie, de stat şi de partid. Partidul ne spunea zilnic, prin editorialele ziarului „Pravda”, ce trebuie să gândească poporul. Acum, partidul-partidele de guvernare învaţă poporul de pe portaluri şi periodice partinice ce să creadă acesta, ce să-şi dorească.

Dar nu partidul trebuie să fericească poporul cu daruri, ci societatea trebuie să-şi impună solicitările, necesităţile. Un exemplu. Utile, într-un anume sens, clipurile TV proeuropa vin dinspre guvernare. Perspectiva însă trebuie schimbată, fixând dorinţele oamenilor (care doresc integrarea). Apoi acestea trebuie făcute auzite (şi guvernul trebuie să-şi aplece urechea la aceste doleanţe). Ca răspuns la solicitarea comunităţii (şi la criticile care vin dinspre membrii societăţii), nu invers.

Guvernarea noastră, proeuropeană şi democratică, ar putea să stea mai pe îndelete de vorbă cu oamenii. Nu să-i înveţe minte, nu să le ţină cursuri de iluminare europeană, ci să testeze necesităţile. Pentru că, dacă excludem zombificaţii şi provocatorii, toată lumea are dorinţe fireşti care, în timp, se pliază mult mai bine pe efectele integrării europene, decât pe cele ale colhozului asiatic. Dar, mai întâi, oamenii trebuie ascultaţi. Fără teamă. Oamenilor trebuie să li se explice lucrurile sincer, competent, fără trişări, fără patetism şi fără slogane electorale. Discuţiile argumentate sunt implicit electorale. Spun astea pentru că alegerile din toamnă vor fi un test mai important decât orice referendum pentru parcursul european. Or, funcţia guvernării actuale nu este numai să semneze acordul, iar a parlamentului să-l ratifice. Urmează ca ei să gestioneze efectiv acest succes naţional.

foto gov.mdLegalizarea visului european

Oficialilor noştri le scapă că lumea s-a integrat în Europa de mult, pe cont propriu. Nu datorită eforturilor guvernării, ci în pofida piedicilor. Pe aceşti oameni, „integraţi” cu de la sine putere, nu-i vezi la manifestările partinice pro Europa: ei nu au timp pentru asta. Ei îşi construiesc (aici, acasă, în Europa sau în America) destinul, învăţând ori lucrând în proiecte comunitare. Dovedind în fiecare zi că sunt cei mai buni.

Moldoveanul, înţelegător, învaţă şi se integrează zilnic. Chiar şi cel de aici, de acasă, a învăţat să facă proiecte competitive, să-şi declare veniturile, să respecte legea, să nu mai dea mită poliţistului, s-a obişnuit să dea şi să ia bonul de casă. El a învăţat limbi străine, pentru a studia la universităţi prestigioase şi pentru a lucra peste hotare. El şi-a făcut paşaport românesc (plătind bani şi suportând umilinţe birocratice), ca să se poată integra în Europa. Aşa cum înţelegea el. Integrarea haotică, pe cont propriu, a declanşat spiritul de iniţiativă, omorât în oameni pe timpul comunismului.

Integrarea Republicii Moldova nu a întârziat (doar) în raport cu alte ţări, ci şi… cu propriii cetăţeni, care s-au integrat mai de mult decât guvernarea. Ei colaborează economic şi cultural cu parteneri occidentali de bună vreme, având afaceri şi proiecte comune. Sigur că iniţial – aşa începe orice istorie – la limita legalităţii: plecarea semilegală la munci peste hotare, contrabandă etc. Guvernarea actuală doar a legalizat ceea ce lumea face de mult. Şi guvernul poate să aducă această evoluţie spontană a lucrurilor ca argument care anulează necesitatea oricărui referendum.

În loc de un referendum, ar fi binevenit un test/ sondaj consultativ amplu (mult mai detaliat şi mult mai eficient). Pornind de la nevoile fiecăruia, e mai lesne să sintetizezi şi să răspunzi argumentat cât de oportună este integrarea şi ce înseamnă întârzierea ei…

Cine NU vrea în Europa?

Cine nu vrea – sincer – în Europa? Antieropeni există, bineînţeles. Se opun ascensiunii, în primul rând, „oamenii Moscovei”. Agenţi de influenţă, oameni plătiţi pentru campania antieuropeană, oameni care vor să intre în graţiile Kremlinului etc. Cu aceştia nu poţi face nimic, Moscova nu va tolera schimbarea vectorului spre Europa. Sigur că ei trebuie monitorizaţi, având în vedere o influenţă străină, dar nu merită să-ţi răceşti gura „polemizând” cu ei. Ei îndeplinesc o „misiune” şi sunt antieuropeni incurabili, din oficiu.

O altă categorie (eurosceptici mai mult decât „antieuropeni”) sunt producătorii care s-au obişnuit cu piaţa estică ori s-au deprins să facă lucrul de mântuială. Comoditatea, un fel de lene naţională discretă e o „calitate” a noastră. Născută ca armă de apărare împotriva exploatării în exces. Originea ei e în munca de sclav, de argat, ea vine de la munca în colhoz. Oamenii s-au obişnuit să lucreze „pentru stat” mai mult de formă, îngrijind discret mica lor gospodărie (şi furând de la colhoz, de parcă ar fi furat de la străini!). Din acest motiv, nimeni nu-şi făcea din munca în colhoz o cauză a vieţii, nimeni nu se gândea la performanţe de calitate decât… atât cât îi cerea agronomul. Iar acesta îi cerea, de regulă, cantitate, nu calitate.

Două postscriptum-uri „istorice”

P.S. La ceremonia semnării acordului de asociere cu UE, prim-ministrul moldovean a rostit o frază emoţională despre „revenirea” noastră în Europa. Dar când a fost Republica Moldova parte a Europei? Când Basarabia era în componenţa URSS sau a imperiului rus? Când era în hotarele protectoratului otoman? E vorba de Moldova medievală, aflată, azi, în cvasitotalitate, cu tot cu capitalele ei, în dreapta Prutului? Numai în componenţa României Basarabia era parte a civilizaţiei europene moderne. Aşadar, „revenirea” în Europa ar însemna în primul rând „revenirea” acasă, în România. Orice referinţă la istorie trebuie făcută având în minte toate datele problemei şi toate interpretările posibile.

P.P.S. Georgia, ca să se integreze în lumea civilizată şi să se desprindă de vechea metropolă a plătit cu sânge şi cu teritorii disputate. Acelaşi lucru se întâmplă azi în Ucraina. Luganskul-Slaveanskul nostru se numeau: Cocieri, Coşniţa, Doroţcaia, Corjova, Tighina… Oamenii care au căzut la datorie în 1992 luptau pentru integrarea noastră în lumea civilizată. Pentru „revenirea” acasă. Ei vroiau în Europa. Să nu uităm de ei, când vom culege laurii integrării.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu