A-POLITICE // Cine (nu) are nevoie de Biblioteca „Onisifor Ghibu”?

Suntem (chiar şi ateii inculţi, care nu cred în asta) produsul lecturilor. Chiar şi cei care nu prea citesc cărţi (ori nu citesc deloc) sunt o rezultantă a lecturilor celor care i-au format. Dacă nu citim, concepţiile despre lume şi opiniile ni le formează (ori ne manipulează) cei care citesc în locul nostru.

Azi, fie şi datorită extensiunilor în formă de mediateci, bibliotecile au re-devenit – bineînţeles, pentru cei care simt nevoie de ele – instituţii culturale efective. Mai anevoios merge completarea fondurilor de carte, dar lucrurile se mişcă şi aici, puţin câte puţin. Această culturalizare (fie şi lentă-latentă) îşi va dovedi, în timp, eficienţa.

Ne amintim – în ultimul timp, tot mai des – de şansa pe care a avut-o Basarabia interbelică, ruptă de Imperiul Rus şi unită cu România în 1918. Or, tot ce s-a reuşit esenţial şi fundamental în acei doar 22 de ani a fost, în sens civilizator, egal cu o revoluţie: şcolarizarea şi culturalizarea, ambele însemnând o recuperare a identităţii spirituale şi o ascensiune pe o treaptă avansată a lumii civilizate. In extenso, s-a produs, de fapt, o europenizare a societăţii basarabene.

Interbelicul românesc (fie şi de numai două decenii) era pentru basarabeni şansa supravieţuirii. Nu doar o epocă (sic!) istorică, având valoare „muzeistică”, ci o investiţie politică, economică şi culturală (ultima – ca însumare a tuturor celorlalte) de durată. Consecinţa cea mai directă a celor doar câteva mii de zile de renaştere spirituală suntem noi. Dacă deznaţionalizarea începută la 1812 ar fi continuat fără pauza de ozonare din 1918-1940, azi am fi fost parte, lipsită de identitate, a mai nu ştiu cărei malo-malo-rossii.

Comparând fenomenul interbelicului românesc cu cel cvasi-similar de după independenţa de la 1991, toţi observatorii remarcă eficienţa indiscutabil superioară a celui dintâi. Nu ar trebui să exagerăm însă (şi, cu atât mai puţin, să ne lamentăm). Câteva lucruri au reuşit, totuşi, arhitecţii emancipării naţionale din ultimele decenii ale secolului trecut. Graţie lor, azi în şcolile noastre se vorbeşte (şi se scrie) româneşte, cărţile şi oamenii circulă relativ liber pe ambele maluri ale Prutului. Editurile, librăriile şi bibliotecile nu mai sunt cenzurate şi ne pun la dispoziţie texte scrise în toată lumea civilizată.

Toate începeau frumos, în memorabilii ani 1987-1991, cu decomunizarea (şi de-rusificarea) şcolii şi a vieţii publice, cu revenirea la alfabetul românesc, cu schimbarea peisajului cultural, cu deschideri tot mai largi spre o comunicare culturală panromânească. Bibliotecile publice au început să fie inundate de carte românească. La început fără discernământ, apoi selectiv şi programatic. Bibliotecile căpătau denumiri ale oraşelor româneşti care le transmiteau impunătoare loturi de carte: „Târgovişte”, „Alba Iulia”, „Târgu Mureş”. Români cu suflet mare, precum Traian Brad sau Nicolae Busuioc, descindeau la Chişinău, cu tiruri de carte, ctitorind biblioteci ca „Gheorghe Asachi” (filială a Bibliotecii Naţionale pentru Copii) sau „Onisifor Ghibu” (filială a Bibliotecii Municipale).

Biblioteca „Onisifor Ghibu” din Chişinău (evocând un personaj istoric cu rol civilizator) a făcut, în acest context, mai mult decât toate instituţiile din cartierul guvernamental în care e încorporată: Palatul Republicii, Reşedinţa de Stat, plus cele câteva săli de conferinţe. Poate doar Teatrul „Eugène Ionesco”, găzduit şi el la începuturile existenţei sale de acest cartier („guvernamental” dar cu destinaţie formatoare, cognitiv-culturală), i-ar face concurenţă bibliotecii la capitolul eficienţă culturală. Plasarea în centrul oraşului, în continuarea Aleii Clasicilor, dar şi spaţiul suficient pentru lansări şi conferinţe i-a creat o bună faimă bibliotecii, care a devenit o platformă pentru confruntări de idei, spectacole intelectuale, cognitive sau artistice. Nu în ultimul rând fenomenul se datora amfitrionilor Elena Vulpe (la început) şi Vitalie Răileanu (azi).

Secvență de la manifestările Eliade, ed. a 22-a, găzduite şi promovate de Biblioteca „Onisifor Ghibu” din Chişinău

Azi deasupra bibliotecii (matrice formatoare, dar cu destinul unei uitate case părinteşti) se adună norii grei ai unui soi de nepăsare, dublată de ignoranţa sau şi de rea-voinţa cuiva. E greu să spui pe cine deranjează mai mult biblioteca: pe cei din aparatul prezidenţial, care, venind vreo delegaţie străină, blocau cartierul, făcând imposibile lansările de carte şi vizitarea bibliotecii de către cititori sau, poate, pe cei care administrează cartierul şi care ar vrea să-l aibă integral în posesiune. Ceva îmi aminteşte aici de povestea cu edificiile din imediata apropiere: hotelul „Codru”, privatizat în condiţii dubioase, ori cafeneaua „Guguţă” din mijlocul Grădinii Publice, pe care vor s-o demoleze pentru un hotel cu acareturi specifice unui business-centru, nu unei zone cultural-istorice.

Pretextul – cui i-o fi venind în minte „geniala” idee? – evacuării bibliotecii din această zonă centrală (şi plasarea ei la periferie, ceea ce ar face-o din oficiu mai puţin eficientă) ar fi unul „economic” şi ar veni de la proprietarul formal al instituţiei: Primăria Municipiului Chişinău. Cică „plata de arendă” pe care o achită primăria… cancelariei de stat (sic!) ar fi prea mare. Deci „iniţiativa” ar fi a primăriei, nu a guvernanţilor (sau a altor eventuali „privatizatori”).

Nu cunosc nivelul intelectual al actualului primar interimar, nu ştiu cât de combativă e şefa Departamentului cultură, nu ştiu cum poate fi apărată juridic această instituţie, care, din pofta nu ştiu cui, poate să sucombe. Există oameni care habar n-au de existenţa acestei biblioteci şi de funcţia ei distinctă. Dar sunt, inclusiv în guvern, inclusiv la Ministerul Educaţiei, Culturii şi Cercetării, oameni care au beneficiat de serviciile bibliotecii, care au fost prezenţi la conferinţe, lansări de carte, dezbateri intelectuale în incinta acestei instituţii. Şi, mai ales, există un numeros public de cititori: studenţi, elevi, profesori, scriitori, oameni de artă şi de cultură, personalităţi marcante, care au consumat cultură în acest spaţiu. Care înţeleg despre ce pierdere ar fi vorba. Şi care ar putea oferi sprijin efectiv în remedierea situaţiei.

Or, în contextul pretenţiilor noastre de euro-integrare, aici sunt necesare investiţii în completarea fondului de carte, în extinderea (alături sunt multe spaţii moarte, solicitate doar ocazional) şi modernizarea ei, în pas cu viaţa de azi, dezvoltarea unei infrastructuri necesare unui spaţiu cultural polivalent şi modern. Acţiuni care ar demonstra că ne arde nu doar de activităţi festiviste ocazionale, ci că ne pasă – zilnic! – de cultură. Cea care ne-a format.

The following two tabs change content below.