A-POLITICE // Cine mai are nevoie de cultura naţională?

Nu mai ţin minte cine făcuse această elementară precizare (nu neapărat în formula pe care o sintetizez eu aici): ca să avem conştiinţă naţională, e nevoie să existe un permanent suport cultural. Nu monumental şi patetic/solemn, scos de la naftalină cu prilejul unor serbări zgomotoase sau al unor aniversări, fie vesele, fie triste, ci permanent şi inteligent, precum e pâinea cea de toate zilele („pâinea zilnică a unui neam” – parcă aşa definea literatura prietenul nostru paşoptist Alecu Russo).

În context, amintindu-şi de culturalizarea (de fapt, şcolarizarea) care s-a produs în interbelic, sfătuitorul înţelept sugera că această conştiinţă naţională se trezea – da, din somn de moarte! – odată cu românizarea basarabenilor (în sens spiritual, nu [doar] administrativ). Basarabeni care aflau (cel puţin, unii dintre ei) pentru întâia dată cine sunt şi de unde vin. Şi cât de mult contează spiritualitatea şi inteligenţa fiilor şi fiicelor neamului.

Într-un anume sens, brusca, aproape incredibila trezire a conştiinţei naţionale în anii 1988-89 îşi avea, putem spune, adâncile rădăcini în acele două decenii (plus doi ani) româneşti, dintre cele două războaie mondiale. Or, până atunci (până la perestroika), chiar şi cei mai mari patrioţi români de mai târziu erau, în majoritatea lor, cetăţeni sovietici devotaţi, suficient de oportunişti şi docili, cu câteva excepţii-paranteze biografice mai curând evazioniste decât disidente ori subversive.

„Diversiunile” antisovietice fiind citirea pe ascuns a literaturii româneşti, discuţiile discrete pe marginea lecturilor cărţilor româneşti sau cu conţinut antisovietic; ascultarea posturilor „străine”, precum „Vocea Americii” sau „Europa liberă” şi povestirea bancurilor antisovietice la bucătărie. Prin acest gen de „disidenţă” (de fapt, de supravieţuire prin cultură) au trecut mai toţi intelectualii basarabeni.

Acum problema nu e [doar] în re-unire, fenomen care se poate produce oricând (şi care, întotdeauna, a depins de evoluţia evenimentelor geo-politice), ci într-o re-unire durabilă. În România reîntregită (sau, eventual, într-o comuniune de state româneşti sau europene) vor trăi nu doar „unioniştii” intransigenţi, aleşi pe sprânceană, ci toţi basarabenii.

Şi dacă minunea se va produce – ea nu e absolut imposibilă – şi ne vom bucura nespus, desigur, iar a doua zi o bună parte (dacă nu cumva o bună majoritate) din populaţia ţinutului va începe să plângă, să spună că „vrea înapoi la mama” (Rusia, URSS ori altă „uniune” de sorginte nostalgică), iar noile kominterne, speculând nemulţumirile şi disconfortul, vor avea grijă să ne organizeze noi tatarbunaruri şi noi hotine roşii, cât de confortabil ne vom simţi cu toţii în această atmosferă de ură reciprocă?

Mie unuia mi se pare că azi cea mai importantă activitate unionistă (şi euro-integratoare, adică unionistă în sens larg) e integrarea-sincronizarea culturală. Azi toată lumea (toată planeta!) comunică la toate nivelurile (politic, economic, cultural), constituind comitete politice interstatale, întreprinderi şi instituţii sau proiecte culturale comune, noi însă trăim de parcă am mai avea o cortină de fier pe Prut.

Motivele sunt mai multe şi reuşesc doar acele proiecte în care nu sunt implicate meschine şi mercantile interese ale unor profitori, proiecte care angajează lumea pe principii profesionale, nu cele care susţin colegii de breaslă exclusiv pe criteriul unei desuete fidelităţi personale. Cum se supără (de infidelitate, da) finanţatorul (de fapt: administratorul finanţării, pentru că banii, de regulă, sunt ai contribuabilului), imediat se şi rupe colaborarea „frăţească”. Au murit, în acest fel, bune proiecte de calitate, în schimbul unor efemere şi superficiale „proiecte de suflet”, pe criterii de, ziceam, prieteşug cu rădăcini mercantile.

În chiar aceste zile (amintesc că am trecut deja de solstiţiul de vară, că zilele au început să se îngusteze) a ieşit de sub tipar, în sfârşit, [abia] primul număr din acest an al revistei Sud-est cultural, o publicaţie de înaltă ţinută intelectuală, estetică şi exegetică, datorându-şi întru totul existenţa unui critic de artă cu gust şi cu pană, cum e Valentina Tăzlăuanu, un model de slujitor al culturii. Revista literară a Uniunii Scriitorilor, graţie unor eforturi la limita ultimei răsuflări, şi-a editat în acest an doar trei numere şi se pare că şi-a dat (şi ea) obştescul sfârşit.

Nu a apărut, de la începutul anului, niciun număr al revistei Contrafort. Nici revista Limba română nu a văzut lumina tiparului în 2019. Iar acum câţiva ani, odată cu schimbarea conducerii ICR Chişinău, a încetat să apară revista Semn. Azi continuă să fie tipărită doar Literatura şi arta. Nu pun la socoteală diverse fiţuici sau portaluri paraliterare. Vorbesc strict de revistele de cultură de calitate din Basarabia, bine apreciate de cunoscătorii fenomenului inclusiv din România sau din alte ţări în care locuiesc românii interesaţi de literatură şi cultură.

Ar trebui, în mod firesc, să chem blesteme pe capul celor care ar trebui să finanţeze – suficient, nu cu ţârâita! – aceste reviste (sau ar trebui să fie îngrijoraţi de soarta lor): Ministerul Educaţiei, Culturii şi Cercetării (de la Chişinău); Institutul Cultural Român; Departamentul (Ministerul!) pentru relaţiile cu românii de pretutindeni; Uniunea Scriitorilor din Moldova şi Uniunea Scriitorilor din România.

Or, eu am văzut aceste instituţii preocupate mai mult de finanţarea şi organizarea unor acţiuni zgomotoase şi efemere, precum sunt festivalurile şi galele, dar mai puţin îngrijindu-se de acţiuni curente, legate de activitatea culturală cu consecinţă de durată: editarea de cărţi şi, mai ales, editarea de reviste, care să fie difuzate cititorilor (altfel ce rost are toată literatura dacă nu e citită?).

Dar am zis că nu le voi reproşa nimic. La urma urmei, ce drept am eu să spun unor ministere sau instituţii obşteşti (unele din România, deci, azi, din „altă ţară”) ce să facă şi unde să-şi consume investiţiile şi eforturile? Voiam doar să spun că dacă Ministerul Educaţiei, Culturii şi Cercetării al Republicii Moldova; dacă Institutul Cultural Român; dacă Ministerul pentru Românii de Pretutindeni; dacă Uniunea Scriitorilor din Moldova şi Uniunea Scriitorilor din România nu văd nicio problemă în lipsa totală a revistelor literare şi de cultură (a revistelor de calitate, reamintesc), eu îmi retrag nedumeririle, acuzaţiile şi îngrijorările.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu