A-POLITICE // Cine are nevoie de limba română?

Am fost întotdeauna contrariat de această sărbătoare, care multiplica şirul zilelor de trândăveală, ascunzând şi o contradicţie implicită: dacă [doar] pe 31 august e ziua limbii române, celelalte zile ale cărei limbi sunt? Iată deja de trei decenii tot ce se întâmplă în ultima zi de vară poartă un caracter festivist şi steril (măcar într-un singur an să fi organizat, d.e., demonstraţii de protest împotriva sabotării limbii române de către demnitarii (i-)responsabili sau împotriva analfabetismului, agramaţilor şi a bâiguielilor care o compromit zilnic). Ce serbam, de fapt? Starea jalnică a limbii noastre?

Exageram, fără doar şi poate. Forţam nota, testam inerţiile (nu doar denumirea ei este problema şi nu doar recitarea poeziilor este rezolvarea). Dar nu importanţa evenimentului istoric îl puneam la îndoială. Dimpotrivă, lupta pentru limbă şi alfabet (care însemna lupta pentru identitatea naţională, împotriva totalitarismului sovietic şi a şovinismului rus, în fine, lupta de emancipare naţională) a fost una dintre paginile frumoase ale istoriei noastre. Iar incredibila (eram sute de mii, ca nici o altă dată!) Mare Adunare Naţională – cea de la 27.08.89, unica valabilă – a fost o remarcabilă şi memorabilă demonstraţie de solidaritate naţională.

Legile, adoptate în zilele imediat următoare, au fost şi ele istorice: pe 31 august limba, numită încă „moldovenească”, revine la alfabetul românesc (ziceam cândva că ar fi trebuit să serbăm „Ziua Scrisului Românesc”). Iar a doua zi, la 1 septembrie, e votată legea privind „funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldoveneşti”, decretând, astfel, limba română („moldovenească”) drept limbă de stat. Nu a fost atât de simplu după cum poate să pară azi, dacă ne mai amintim că „statul” încă nu exista, Moldova fiind în realitate o unitate teritorial-administrativă (cu aparente semne de autonomie) în componenţa Uniunii Sovietice. Relativa „independenţă” a unor „republici unionale”, ca şi relativa libertate a unor persoane disidente se datora exclusiv rezistenţei acestora (nicidecum sistemului, constituţiei şi legilor sovietice).

Dar altceva voiam să spun. Mai avem timp să abordăm (şi) altfel problema. Poate prin proteste, împotriva unor sabotori sus-puşi. Ce-l făcea, d.e., pe ex-preşedintele Parlamentului, Andrian Candu, reprezentând un partid cu pretenţii românofile, să ignore timp de trei ani (sic!) hotărârile Academiei şi ale Ministerului Educaţiei de revenire la limba română în ortografia aprobată (şi) de Academia Română (scrierea cu „â” din „a” în interiorul cuvântului, mai precis: „Regulile Sextil Puşcariu”) şi să continue a scrie legile şi hotărârile (adică: „hotărîrile”) într-o versiune „moldovenească” a limbii române, diferită de cea de peste Prut?

Mi se pare absolut ineficient să pledăm cauza limbii române (şi să vorbim limba română) doar din patriotism. Dar dincolo de „datoria faţă de neam”, la ce ne trebuie limba română? Îmi puneam această întrebare atunci când la editura pe care o slujesc de două decenii (în fapt, slujesc limba română) au venit corespondenţii de la TVR Moldova ca să ne întrebe: care-i contribuţia editurii la promovarea limbii române? Întrebarea era în legătură cu apropiata aniversare. Prima idee era să le dau lista cărţilor noastre care ne-au ilustrat istoria ori să aduc, ca argument convingător, manualele de limba română pe care le-am editat (pe unele le-am şi scris), amintind aici şi de colaborarea cu minţile luminate ale acestui plai.

Dar cel mai bun serviciu oferit limbii române de către o editură este – totuşi – tipărirea cărţilor într-o bună limbă română, fără greşeli, bine redactate şi atent citite în corectură. A doua ofrandă pe altarul graiului străbun este editarea dicţionarelor, a inevitabilelor instrumente de lucru pentru orice vorbitor de limba română. Tocmai îl prindeam şi eu pe un mare editor, deopotrivă salahor şi artizan, ostenind pe câmpul limbii române, care îmi amintise că pe vremea „socialismului dezvoltat” exista doar un mic dicţionar explicativ practic, singurul la îndemâna elevilor şi studenţilor. Ascultându-l şi citindu-i cărţile, îmi dădeam seama că, pe lângă redactarea şi îngrijirea atentă a unor ediţii întru gloria limbii româneşti (plus editarea aceloraşi, indispensabile, dicţionare), el contribuia la promovarea limbii prin… exploatarea (nu doar explorarea) ei: îi place să pună la treabă cuvintele rare, valorificând nu doar potenţialul informativ al limbii, dar şi pe cel formativ, creativ şi expresiv!

Iar la un alt nivel, fiindcă orice activitate profesională trebuie să includă exerciţiul ridicării ştachetei performanţelor, un bun serviciu adus limbii române este editarea reperelor: a operei clasicilor literaturii române, constanta ce asigură perpetuarea interesului faţă de patrimoniul spiritual. Avem încă multe restanţe aici, dacă ne gândim în special la ediţiile critice, utile bibliotecilor publice, şcolare, particulare. Bineînţeles, alături de valorificarea patrimoniului istoric. În fine, de vreme ce suntem ai secolului, e absolut necesar – întru binele limbii române – să  cunoaştem performanţele maeştrilor de azi, ale scriitorilor contemporani.

Iar pe toate palierele demonstrative, ca principiu călăuzitor, trebuie să însuşim lecţia „cântăreţului limbii noastre”, care explica dascălilor întruniţi la congresul învăţătorilor basarabeni din vara zbuciumatului an 1917: avem o singură limbă şi o singură literatură, română. Idee care avea să fie demonstrată punctual în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, editată de G. Călinescu în anul de restrişte1941; literatura română, unică şi indivizibilă, în opinia distinsului critic „slujind drept cea mai clară hartă a poporului român”. Or asta înseamnă că, de vreme ce colaborăm cu autorii din Ţară, iar cărţile basarabenilor sunt tot mai des editate, inclusiv, în România, suntem pe calea ce bună, iar limba română are o şansă în plus.

Dar nici acesta nu a fost scopul scrierii acestui text. Pentru că nu toţi sunt scriitori şi editori de carte. Nici nu e nevoie. Dar toţi – fiecare pe câmpul său – ar putea să contribuie la „creşterea limbii româneşti”, vorba bătrânului Ienăchiţă. Vorbind şi scriind îngrijit, consultând la necesitate dicţionarul, valorificând activ resursele limbii române (inclusiv, apelând la cuvintele rare, pentru a nu le obosi şi decolora pe cele supralicitate), citind opera clasicilor şi a contemporanilor (dar limitându-ne, în criză de timp, doar la cei mai buni dintre ei), protestând împotriva deraierilor şi a lenei, născătoare de monştri lingvistici şi producătoare de neglijenţe.

Treabă avantajoasă (şi) aducătoare de beneficii, pentru cine pricepe. Cunosc cel puţin o duzină de meserii (vom vorbi cu o ocazie despre ele) în care buna cunoaştere a limbii române e profitabilă financiar.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)