A-POLITICE // Chiriţa noastră, cea de azi şi de-a pururi

După Llosa, trăim o „civilizaţie a spectacolului”, caracterizată prin triumful presei de scandal, frivolitatea politicii, sacralizarea divertismentului. Nu atât facem cât arătăm. Demonstrăm cât de vârtos „lucrăm” şi cât de mult „ne doare”. Teatralizarea e parte a jocului. Caţavencii şi chiriţele noastre ne distrează zilnic cu „arene” virtuale şi cu rapoarte online.

Între timp, Chiriţa, provinciala noastră emblematică, a împlinit 25 de ani. E uimitor cum cel mai „comercial” spectacol teatral – nu doar de la „Ionesco”, ci şi din tot spaţiul autohton – este, concomitent, şi cel mai stilat. Strict profesionist, producţia lui Petru Vutcărău e un spectacol-model. Cam de o vârstă cu „independenţa” noastră (a fost jucat în premieră la 26 decembrie 1993, atunci când abia învăţam să ne ţinem copăcel), el reprezintă perfect nu doar estetica ionesciană, dar şi pe noi, spectatorii (alias protagoniştii). Formele groteşti, hiperbolizate, sunt caracteristice fazelor de început şi celor în devenire, legate de naştere (şi de mecanismul ei, de la actul procreativ la detaliile fiziologice), de tot ce este metamorfoză, timpul efervescent al primenirilor respingând formele rigide, „clasice”, înţepenite în poziţie solemnă.

Valeriu Pahomi (al treilea interpret al Chiriţei, după Igor Chistol şi Veaceslav Sambriş) e mai graţios-feminin decât primul. Fiind imposibilă repetarea performanţei „originalului”, Pahomi îşi găseşte propriile motivaţii şi maniere (că-i o cucoană manierată, da). Spectacolul este mai vodevil. Primul era tragic, în lupta eroinei cu sine însăşi, pentru a-şi depăşi condiţia de provincială, pentru a deveni o aristocrată rasată… fără însă a-şi abandona natura autoritară. Am putea spune că acel, istoric deja, spectacol ilustra „noua” democraţie, ridicată pe drojdiile vechiului totalitarism. Ne conduceau foştii lideri ai partidului unic, care se doreau „aleşi”, fără însă a renunţa la „unicitate” şi dictatură, ambalată demagogic cu slogane „umaniste”. Igor Chistol a fost, în acest sens, genial.

S-a schimbat nu doar interpretul. Spectatorul e altul. El nu mai vine la teatru direct de pe baricadele luptei pentru limbă, alfabet şi neatârnare. El este, azi, în căutarea unui job (inclusiv pe alte meleaguri) şi se confruntă permanent cu funcţionarul corupt. Laitmotivul viselor Chiriţei: „Eu nu mai pot trăi în ţara asta” devine refren pentru toţi protagoniştii. Iar scena cu curcanul cumpărat repetat (în tehnica „suveică”), ca să fie oferit drept mită (un curcan vorbăreţ de această dată) devine o scenă-cheie.

Iese în prim-plan Leonaş (memorabil în primul spectacol prin surprinzătoarele travestiuri ale lui Boris Cremene). Personajul lui Anatol Guzic din spectacolul actual, un coleric uşor dezaxat, e un deus ex machina pe dos. Dezavuând ilegalităţile „administraţiei Bârzoi”, el vine… să-i ia locul (cunoscută tehnologie politică, nu?). Capacitatea lui de a se deghiza ilustrează mimetismul şi traseismul „aleşilor” noştri. În această „ediţie” avem o Safta (Alina Ţurcanu) – „spectatorul din scenă” – hiperprezentă/ hiperactivă, ca pusă în priză, foarte interesată de ce se întâmplă (deh, ca băbuţa de la scară). Un semn al civilizaţiei spectacolului şi aici.

Una dintre mărcile acestui spectacol este improvizaţia (lui Grigore Bârzoi, în interpretarea actuală a lui Radu Canţîr îi este strâmt în chingile costumului/ textului lui Alecsandri, dar e lejer în spaţiul improvizaţiilor), cu plasarea în contemporaneitate. Oricine merge la spectacolul ionescian ştie că va asista la incursiuni în cotidian. Nu (doar) aluzii, ci referinţe directe, citate, parafraze, contextualizări. Digresiunile nu par străine acţiunii (piesa lui Alecsandri nu are o intrigă riguroasă, ea poate fi (sub)intitulată „Scene din viaţa provincialilor”).

Care sunt „referinţele” spectacolului aniversar? Chiriţa – dornică să fie la curent cu toate noutăţile lumii – citeşte ediţia electorală a ziarului socialiştilor moldoveni. Îl „jeleşte” pe etern „suspendatul” Dodon (într-un alt context e pomenită Marina Tauber). Râzând de ignoranţa soţului, Chiriţa spune că acesta scrie „ca şi Costea Ţuţu”. Un „patriot” al casei e comparat cu „Mişa Ghimpu”, iar faţa boţită a lui Bârzoi seamănă cu „drumuri bune pentru Moldova”.

Spectacolul – care este nu doar foarte ionescian, ci şi foarte caragialian (amintind de filmul lui Lucian Pintilie De ce trag clopotele, Mitică?) – reflectă perfect ideea de „carnavalesc”. Voinţa populară exprimată în umorul său este una absolută: slobozenie, nu libertate. Limitele decenţei, consecutiv, nu există.

În spectacol băsmăluţele cu care flutură ţăranii sunt roşii-galbene-albastre; pe scenă se poartă drapelul Uniunii Europene (visul Chiriţei: să ajungă în UE!); se ironizează pe seama prosoapelor şi a panglicilor tricolore ale demnitarilor, a obiceiurilor de înmormântare, a tot ce e grav. „Realităţile” oficiale sunt dezavuate prin dublarea lor parodică, prin sublinierea existenţei unei alte vieţi, adevărate, în opoziţie cu cea poleită (şi falsă). Avem aici, cu vârf şi îndesat, Toate formele telurizate ale existenţei: costumaţie ridicolă şi scene de bâlci; umorul textual; strâmbarea discursului „înalt”; folclorul… de nerostit în medii alese (înjurături, glume macabre, expresii şi aluzii licenţioase, uneori, da, şocante şi supărătoare, cu depăşiri ale bunului-simţ, în opinia spectatorului rafinat, precum suntem noi, intelectualii).

Ca apoteoză a „schimbărilor”, a triumfului „luptei cu corupţia” şi a „visului european”, odată cu instaurarea pe tron (sic!) a noului ispravnic (Leonaş) – care între timp parcurse, simbolic, ipostazele de soldat rus („omuleţ verde”), de ţigan (migrant), de actriţă (sic! – adică de farsor şi travestit de meserie) –, în spatele tronului se desfăşoară în toată măreţia un steag roşu, socialist, cu stea în centru. Ca o premoniţie sumbră.

P.S. Cum rămâne însă cu catharsisul, cu purificarea etică? Noi, care am asistat la prăbuşiri de imperii şi revoluţii; noi, snobii progresului, mimeticii civilizaţiei, tirani cu subalternii şi slugarnici cu şefii; acomodându-ne, travestindu-ne, schimbându-ne hainele, chipul, firea şi opinia de trei ori pe zi; noi, bâlbâiţii şi aproximativii, semidocţii şi înfumuraţii, conformiştii şi conjuncturiştii – câţi dintre noi ne-am recunoscut în oglindă, în aceste personaje, care nu sunt hiperbole, alegorii şi imagini artistice ale unei societăţi închipuite – suntem noi!?

The following two tabs change content below.