A-POLITICE // Cărţile vacanţei: Orwell, Kafka, Ionesco

 Câinii de pază ai guvernării, avocaţii ei, serviciile de marketing şi toate câte se ocupă de poleirea imaginii puterii se pare că s-au dat bătuţi. Nu mai eşti luat în serios dacă prezinţi ca „succese” stângăciile manageriale şi ridicolele „proiecte” de anvergură. Şi atunci singura salvare e să promovezi imaginea proastă a opoziţiei. Una la îndemână, care nu cere efort, e asta: opozanţii nu ar fi „cu nimic mai buni”. Şi atunci care ar fi rostul să-i schimbi pe – reproduc metafora unui prieten – „ţânţarii actuali [care] au supt suficient sângele nostru (şi sunt sătui), pe alţii, care vor veni flămânzi”?

Dar cineva ar putea să nu aibă antene pentru metafore. Şi atunci – logic – opoziţia trebuie compromisă. Distrusă. Şi fiindcă nu avem o altă experienţă politică decât cea sovietică, adversarii trebuie declaraţi, în bună tradiţie comunistă, „duşmani ai poporului”. Modelele sunt la îndemână. Mai întâi intră pe fază Orwell: ochiul de veghe al Fratelui mai Mare îşi proiectează fanteziile (criminale, erotice) pe ecranele ţării. Serviciile speciale şi toată armata de băgători de seamă caută „kompromat”. De la lenjeria intimă şi „legăturile primejdioase” ale opozanţilor până la dosarele lor (din arhivele „secrete”).

Reţeta, în general, e simplă şi bine „documentată”. Deoarece două treimi din populaţia politic activă are un trecut sovietic, atestat în dosare prin calitatea de „comsomolist” (sau – Doamne fereşte! – „comunist”), prin serviciul în armata imperială (aici efortul de a delimita grănicerii – care erau în subordinea KGB – de alte unităţi este chiar inutilă: ipotetic, oricine putea fi racolat, fără să fi fost „grănicer”). Cei care au trăit în acea vreme au scris tot soiul de „cereri”, „anchete” sau au obţinut „caracteristici” eliberate de instanţele abilitate.

Or, acestea – ce vremuri! – conţineau rubrici care în sine prezentau o diagnoză a sistemului. D.e., persoana angajată trebuia să asigure orânduirea că „nici el personal, nici părinţii săi nu au fost judecaţi, nu au fost peste hotarele URSS şi în perioada Marelui Război pentru Apărarea Patriei nu au fost în prizonierat şi nu au fost internaţi”. Iar orice caracteristică „pozitivă” menţiona că angajatul este „ideologic” pregătit, „rezistent la influenţele negative”, „devotat patriei şi partidului”. Perfectate pe acelaşi calapod, fără relevanţă, scoase acum din maşinăria Kafka şi puse pe tapetul Prezentului, ele „divulgă” duşmanul poporului.

În „logica” asta, celor cu pâinea şi cuţitul le scapă un detaliu. Experienţa istorică, dar şi experienţa literară (aici Kafka este modelul absolut) ne spun că absurdul se răzbună. Nu prin demascarea lui, ci prin efectul de bumerang al acestuia. După decesul iminent al acestui regim, când i se va face disecţie, i se vor descoperi resorturi „Made in USSR”, iar toţi slujitorii se vor alege cu consistente (şi convingătoare) dosare de leproşi. De slujire a unor interese criminale, în folosul, desigur, al „duşmanului extern”.

Bănuiala de sorginte totalitară se răsfrânge deja asupra guvernării. Ea deja nu mai este suspectată de elementară incompetenţă, neprofesionalism şi de maniere totalitariste, ci de păcate majore, precum sabotarea integrării europene, înaltă trădare, crime împotriva poporului, serviciul în folosul unor forţe oculte şi străine. Kafka în expresie sovietică a însemnat că toţi cei care i-au condamnat pe „duşmanii poporului” şi „agenţii străini” au fost inevitabil condamnaţi, la rându-le, ca „duşmani ai poporului” şi „agenţi străini”. În lipsa altor criterii (tradiţie alimentată şi de actuala guvernare), poporul va cere funcţionalitatea perfectă, la fel de absurdă, a mecanismului. Ca în Colonia penitenciară a lui Kafka.

Dincolo însă de asocierile cu istoria şi cu literatura, pe care le provoacă acţiunile cercetaşilor puterii, e ceva de gândit. Pentru că motivaţiile angajaţilor puterii pot fi lesne deduse. Dar ceea ce ar trebui să ne intereseze aici e cum reacţionăm noi. Ne lăsăm minţile „guvernate” de aceşti „cercetaşi”?

Or, boala colaterală e una gravă. Este rinocerita, care cuprinde o bună parte a societăţii, oferind acoperire regimului. E înspăimântător cât de multă energie consumă minţile luminate (mai întâi cele ataşate puterii, apoi conformiştii de duzină) ca să-şi motiveze, d.e., ne-participarea la proteste, fie prin demonizarea liderilor protestului, fie prin invocarea unor amintiri istorice cu proteste care au dezamăgit cândva.

Rinocerizarea (soft) a societăţii se produce pe neobservate. Nu neapărat (poate doar episodic) ovaţionând vreun lider isteric sau huiduind tot ce este opoziţie faţă de putere. Transformarea în rinocer (à la Ionesco, da) se produce şi dintr-un instinct de autoconservare.

Or, pentru a „justifica” poziţia comod-indiferentă şi dorinţa de „stabilitate”, pentru confortul personal de a nu ieşi, de exemplu, la manifestaţiile de protest (deşi te sufocă şi pe tine derapajele în serie ale guvernării), trebuie să ai nişte motive de a crede că nu merită efort ieşirea din zona de confort. Şi dacă e mai greu să justifici, tot din raţiuni de autoconservare, acţiunile puterii, atunci căutarea nodului în papură opozantului e calea cea mai scurtă de a-ţi apăra mica mizerie sufletească şi autosuficienţa în momente de evidentă criză socială şi morală.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu