A-POLITICE // Cântec despre oastea lui Igor

Pe la sfârşitul lui 1999, când operaţia „Succesorul” [lui Elţin] demarase şi V.V. Putin era de câteva luni prim-ministru al Rusiei (dar încă nu fusese numit preşedinte interimar), proaspătul premier a făcut o vizită foştilor colegi de la FSB, cu prilejul „Zilei cekistului”. Gluma pe care a spus-o la începutul mesajului de felicitare au reţinut-o apoi toate agenţiile de presă: „Raportez că prima etapă a infiltrării în guvern, sub acoperire, a unui grup de agenţi FSB a fost îndeplinită cu succes”.

Aşadar, funcţia de premier (ca şi, ulterior, cea de preşedinte de ţară!) era [doar] „acoperire”. Gluma avea doza ei de adevăr (vorba poetului rus: basmul e minciună, dar aluziile lui sunt de învăţătură pentru cei ageri la minte), iar după Freud ea ar putea fi explicată prin recunoaşterea inconştientă a imposturii. Or, noul premier rus, un cvasianonim, era (doar) un recrut ordinar în jocul păpuşarilor Kremlinului şi al „Familiei”. Dar Putin avea să-şi recruteze în scurt timp propriii păpuşari, care să-i adune propria oaste.

Ca şi idolul său, Igor Dodon a apărut din nimic (iar având în vedere că el a ieşit în avanscena politicului atunci când şeful său direct Voronin intra în dizgraţiile Kremlinului, putem bănui că a fost conceput în eprubetele aceluiaşi incubator). Nu ca salvator al naţiunii, nici măcar ca un as scos din mânecă, ci ca valet de serviciu (da, ca şi idolul său).

Dacă pe Putin l-au inventat oamenii din administraţia Kremlinului (Voloşin et Co), pe Dodon l-a propulsat Voronin, ca băiat ascultător (şi atât!), în locul unui mai principial ministru al economiei de atunci. La momentul intrării fiecăruia în politică, nici Putin, nici Dodon nu demonstraseră nici mari aptitudini, nici mari ambiţii. Pofta a venit pe parcursul digerării resturilor de la masa împărătească. Cu intrigi de palat, cu trădări de rigoare, cu abandonarea vechilor patroni şi a idealurilor acelora.

Dar voiam să încep cu altceva. Mi s-au pus în cutia poştală (cam cu întârziere, pentru că la noi e Crăciunul când în Europa-i deja Boboteaza) darurile de revelion ale socialiştilor: ziarul electoral şi un calendar de perete. Ca să mă pot orienta mai bine în viitorul meu luminos. Pe frontispiciul calendarului, Igor Dodon e fotografiat (poziţie de drepţi, de erou şi slugă devotată) alături de Putin. Iar mai jos el ne priveşte ca din icoană, cu chip de mucenic, alături de patriarhul Kiril. În fine, pe ultima (!) pagină a ziarului – o urare de Crăciun & Revelion, însoţită de o fotografie ilustrând fericirea casnică: împreună cu „prima doamnă”.

Ultima ispravă a lui Dodon („Mişcarea populară”) ilustrează atât eficienţa mecanismului recrutării, cât şi neputinţa sa clinică: preşedintele vrea o mişcare care să apere „statalitatea” (adică o stafie) şi instituţia prezidenţială (adică: pe Dodon, incapabil de a se apăra singur). Asta să fie problema majoră a sărmanilor moldoveni? 

În toate imaginile astea Dodon este alături de cineva. Psihanaliştii ar putea vedea în aceste contraforturi o dependenţă. El însuşi nu prezintă nimic nici ca preşedinte, nici ca persoană. Ordinea fotografiilor subliniază şi mai mult o dependenţă ierarhică. Or, logic, ar fi putut să-şi pună mai întâi o poză cu familia, apoi cu duhovnicul, în fine una cu „colegul de meserie”. Fotografiile divulgă un secret: fără ajutorul lui Putin (şi fără speculaţiile cu „prietenia”); fără sprijinul slujitorilor bisericii (speculând, deci, cu cele sfinte) şi fără donatorii care alimentează conturile obscurei fundaţii „Din suflet”, Dodon nu e nimic. În aceste poze ale „generalilor” oastei lui Dodon lipseşte preşedintele turc Erdogan, dar e prezentă cetatea construită de acesta, atât de necesară ambiţiilor lui Dodon.

După generalii de mai sus (fără de care preşedintele moldovean ar fi un nimeni), vin ostaşii de rând. Creaţi după chipul şi asemănarea liderului, deputaţii şi activiştii socialişti sunt o masă incoloră, remarcabili doar prin ieşiri ţipătoare. Cauza o slujesc însă mai mulţi, şi în primul rând chiar guvernanţii, care, prin administrare defectuoasă a treburilor ţării, îi aburcă pe socialişti în topuri şi în tabelul de pontaj; care, prin afaceri comune (precum administrarea Gazprom-ului pe tronsonul moldovenesc versus ambasador socialist la Moscova, apoi afacerile cu energia electrică din Transnistria ş.a.) şi, mai ales, prin strategii electorale comune (cum este votul mixt), le asigură confortul reciproc necesar. Sunt ostaşi ai aceleiaşi armate. Ineficienţi, cu termen de prescripţie depăşit, dar care ne „guvernează”. Oastea o completează şi privitorii de televiziuni ruseşti, aparţinând PSRM sau PDM, nostalgicii şi naivii, şovinii ruşi şi lumea amărâtă de incertitudinea generală alimentată de proasta guvernare şi de lipsa unei perspective limpezi.

Ultima ispravă a lui Dodon („Mişcarea populară”) ilustrează atât eficienţa mecanismului recrutării, cât şi neputinţa sa clinică: preşedintele vrea o mişcare care să apere „statalitatea” (adică o stafie) şi instituţia prezidenţială (adică: pe Dodon, incapabil de a se apăra singur). Asta să fie problema majoră a sărmanilor moldoveni?

„Mitingul de pe scările îngheţate”, ridiculizat de comentatori pentru inconsistenţă, divulgă o tendinţă periculoasă, totuşi. Reconstruită de turci pentru castelanul Dodon, clădirea preşedinţiei începe să devină un periculos factor destabilizator. Forţa brută (şi neînţelegătoare, dacă urmărim „interviurile” acordate de cei veniţi „să-l susţină pe preşedinte”) e chemată să substituie exerciţiul democratic, să combată pe oricine ar atenta la „statalitate” (unioniştii sau promotorii integrării în UE), dar şi la „instituţia prezidenţială” (iar asta înseamnă că Dodon vrea deja să deţină puterea de unul singur, eliminându-i din ecuaţie pe democraţi). Marioneta vrea să devină păpuşar. Pentru asta „preşedintele stabilităţii” îşi adună oastea destabilizatoare. „Omuleţii verzi” pot să-şi ia vacanţă.

P.S. Am putea lesne să ne pomenim şi unii dintre noi înrolaţi, fără voie, în această oaste. D.e., în fierbinţeala luptei cu oligarhia, când ni se pare că orice aliat e util. Sau atunci când urmărim cu seninătate ascensiunea socialiştilor, crezând că e un fenomen firesc şi inevitabil, inutil de combătut. Înaintarea lor îi paralizează pe unii, ca pe eroii basmului despre drobul de sare.

Or, ascensiunea socialiştilor este împotriva oricărei logici şi doar spaima şi indiferenţa noastră îi mai poate propulsa. Activistul Andrei Bagas ne-a dat nouă o palmă şi lui Dodon o replică, demonstrând că tupeul poate fi penalizat: „Timpul lor a trecut. Schimbările spre bine le vom face fără ei”.

The following two tabs change content below.