A-POLITICE // Căldura amăgitoare a lui noiembrie

Căldură în noiembrie, spectacolul montat de Petru Vutcărău la Teatrul „Eugène Ionesco”, e unul ce vizează, cum se spune, „tema zilei”. Piesa dramaturgului bulgar Yana Dobreva relatează o poveste despre emigraţie. Despre evadare (în epoca sumbră şi fără ieşire – în toate sensurile –  a comunismului) în căutarea americilor prospere şi ademenitoare. Dar piesa e şi despre migraţia curentă

O enigmatică doamnă, uşor manierată, cu aere de artistă tristă, frecventează un local dintr-un oraş bulgar de pe litoral. Tânărul proprietar o tratează cu respect, iar bucătăreasa, iubita acestuia, se impacientează de fiecare dată la apariţia doamnei. Apare un nou vizitator, un medic american, care se dovedeşte a fi băştinaş din acest oraş, emigrat în epoca socialismului. Doamna din debutul piesei e fosta lui iubită. Aflăm din amintirile lor – lungi, monotone, uşor previzibile – cum s-au iubit și s-au despărțit. Aflăm prețul pe care l-a plătit Ea pentru fuga Lui. Tinerii sunt martori la toată povestea (domnişoara, energică şi insistentă, vrea cu tot dinadinsul să emigreze, împreună cu iubitul, în aceeaşi Americă).

Piesa abundă în aprecieri şi comentarii. Mai întâi, într-o tehnică a supravegherii reciproce, personajele se urmăresc unele pe altele (doamna ascultă dialogul telefonic al tinerilor; tinerii asistă la dialogul ei cu fostul său iubit). Şi îşi comentează, reciproc, performanţele. Îşi dau note. Fiecare personaj apreciază acţiunile celuilalt; nimeni nu îşi prea regretă propriile fapte; condamnabile sunt doar deciziile celorlalţi.

Există, în subsidiar, un patriotism uşor desuet, uşor ipocrit, al autoarei (teatrul se detaşează uşor de el, evitând verdicte absolute şi propunând un final deschis). Autoarea piesei mai are o dramă-parabolă la acest subiect. Se intitulează Tăcerea crocodililor şi povesteşte o istorie metafizică despre emigrarea tuturor (sic!), în oraş rămânând doar o actriţă. În timpul în care ea insistă să nu plece şi vrea să-şi păstreze puritatea (vrea să joace în piesele lui Cehov), de după perete se aud sunete groteşti, aspre: oraşul e invadat de crocodili. De străini. Nişte rinoceri ionescieni… doar că venetici, nu băştinaşi transfiguraţi.

„Suferinţă”, „durere” şi altele din această gamă sunt cuvintele cele mai des rostite în piesă (personajele nu suferă, cât mărturisesc „suferinţa”). În spectacolul ionescian aceste declaraţii sunt cumva camuflate în măsura în care actorii înşişi îşi supraveghează discursul.  Sub ochiul iscoditor-veghetor al spectatorului avizat de azi, teatrul prezintă, pe de o parte, un spectacol (recepţionat ca artă scenică, indiferent de subiect) şi, pe de altă parte, o istorie, trăită împreună, actori şi spectatori, personaje şi consumatori de artă.

În spectacol se produce un cvartet de actori de prima clasă. Tinerii Natalia Prodan şi Iulian Cujbă (alternativ, în rol se produce Maxim Chiriac) fac concurenţă Alei Menşicov şi lui Emil Gaju, meseriaşii incontestabili ai scenei ionesciene. O concurenţă dublă, fiind vorba de două generaţii de actori ilustrând două generaţii de personaje. Un spectacol care provoacă meditaţii şi polemici (nu am putut evita nici eu provocarea) şi care se cere apreciat şi pur teatral, inclusiv decorul şi costumaţia, ambele minimale (doar personajul Alei Menşicov îşi impune un „stil”), strict funcţionale, în autenticitatea solicitată de timpul teatral concret, punând în evidenţă mesajul (şi discursul).

În realitatea de dincoace de teatru, pe fundalul atitudinii diasporei faţă de actuala guvernare, în discuţiile publice străbat, intermitent, reproşurile celor „rămaşi” (nu cauzele emigrării în masă sau premisele pentru întoarcere). Cei plecaţi ar fi „ticăloşii” alergând după ban, iar cei rămaşi ar fi, bineînţeles, „patrioţii”. Grija dintotdeauna a sistemului faţă de „patriotismul” convenabil lui e şi o derivată a educaţiei comuniste (de care suferă şi autoarea piesei). Orice plecare „dincolo” era penalizată şi condamnată de societate. Erai admonestat şi sancţionat nu neapărat pentru tentativa de a evada din raiul socialist (refuzând condiţia de deţinut al lagărului socialist), ci şi pentru tăgăduirea unei evadări sau pentru faptul că nu l-ai condamnat public pe cel care a emigrat.

Or, pentru a schimba ceva acasă e nevoie de o altă experienţă. Pentru a avea modele ale lumii prospere e nevoie de „trădătorii” noştri, care ar evada, din când în când, fie şi din disperare. Suferinţele celor dragi puteau fi evitate, precum şi salvarea vieţii celor apropiaţi era posibilă nu prin refuzul plecării şi acceptarea existenţei în perimetrul sârmei ghimpate, ci prin transparentizarea frontierelor. Prin evadarea tuturor din această realitate opacă. Prin neacceptarea limitelor.

Or, globul terestru de multă vreme e un sat al tuturor, iar „patriotismul” ipocrit, trasator de hotare, e un etern generator de drame. Iată în acest sens, al discuţiilor despre limitele impuse, ale libertăţii de circulaţie, străine firii umane, spectacolul e de actualitate. Dincolo de caracterul moralizant şi de reproşurile reciproce; dincolo de construcţia tezistă a piesei.

P.S. Azi, într-un context istoric şi geopolitic precis, plecarea, ca şi – mai ales – revenirea (în orice clipă, necesară, de vreme ce legăturile nu se pierd şi discuţiile cu cei dragi sunt aproape zilnice), nu sunt o problemă! Problema e: dincolo de nostalgii, amintiri şi oameni dragi (toate: din registrul leneş al paseismului), ce i-ar mai face pe cei plecaţi să revină?

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)