A-POLITICE // Anarhiştii spaţiului public

MIRCEA-V.-CIOBANU

Există (şi) la noi suficientă libertatea de opinie. „Curajul” cuiva, care atacă temerar şi deschis nişte teme până mai adineauri tabu este uşor exagerat. Cine te mai poate împiedica, azi, să-ţi expui opinia în mass-media, pe reţelele de socializare, pe blogul tău sau pe spaţiul de comentare al portalurilor şi platformelor de discuţii? Poate doar teama de a nu-ţi crea probleme în plus.

Libertatea cuvântului a venit peste noi cu toate tarele unei societăţi nepregătite pentru normalitate. Unii au înţeles pervers această libertate (ca şi pe celelalte, de altfel): intri pe o platformă de discuţie, îl găseşti pe cel care îşi exprimă deschis opinia şi începi să-l înjuri. Arunci pietre în veranda de sticlă a adversarului şi-l ataci, aşteptându-l cu ghioaga după colţ. Or, regula bunului-simţ îţi sugerează să foloseşti în polemică aceeaşi armă, acelaşi limbaj. O confruntare între cavaleri se face cu floreta. Lepădăturile folosesc însă perfidia, otrava şi măciuca.

Scriam cândva că, în situaţia în care există tendinţa de acaparare a instituţiilor media de către oligarhia financiar-politică, o şansă a independenţei presei ar putea fi bloggerii. Fără garanţii, desigur, dar am putea să comparăm situaţia cu cluburile particulare sau cu bibliotecile personale: cele publice pot fi supravegheate, iar cele personale pot fi garanţia libertăţii.

Bineînţeles că aceste forme de libertate sunt anarhice. Nu există restricţii aici. Poţi să scrii ce îţi place şi cum îţi place. Nu eşti obligat să fii în trend, să fii corect, să coordonezi cu patronul sau cu redactorul-şef. Nici măcar nu eşti obligat să respecţi regulile de punctuaţie. Unele bloguri au devenit mai populare decât ziarele şi portalurile instituţionalizate, iar proprietarii acestora mai cunoscuţi decât artiştii şi politicienii. Faptul, în sine, ar trebui să ne bucure. Bloggerii îşi editează cărţi absolut originale, absolut remarcabile!

Adevărat, cititorii atenţi au remarcat un fenomen care nu mai are nimic în comun cu libertatea de expresie: bloggerii-sclavi. „Jurnalişti” plătiţi pentru a crea impresia de opinie liberă, făcând, de fapt, pe plac stăpânului. Lătrând la comanda acestuia şi linguşindu-l. Bloggeri angajaţi. Mercenari ai spaţiului de confruntare a ideilor. Cavaleri ai ticăloşiei. O formă declasată, a jurnalismului angajat. Cel mai adesea ei îşi vând producţia plasând blogurile lor pe portalurile patronilor (altfel nu-i citeşte nimeni). Seamănă cu câinii, care latră ce vor şi la cine vor, dar sunt puşi în raţia stăpânului, stau în cuştile acestuia şi îl recunosc de „şef”.

În lume, ziarele şi portalurile – de regulă – îşi cer permisiunea bloggerilor de a le folosi textele. Cu trimiterea respectivă. Respectând dreptul de autor şi lărgindu-i auditoriul. Iar uneori mai şi remunerându-l. Unii bloggeri acceptă aceste reguli, alţii nu. Unii refuză, după un timp de colaborare (cum e recentul caz al scriitorului rus Boris Akunin, un antiputinist convins, care a interzis portalului “Eho Moskvî” să-i mai preia textele, nefiind de acord cu politica editorială actuală a portalului).

Poţi să fii liber lucrând în mass-media instituţională şi poţi să fii sclav la o publicaţie „independentă”, ori în anarhia absolută a blogului personal, într-o înţelegere perversă a libertăţii. Or bloggerii, de regulă, scriu ce gândesc, cultivând (în jurnalul intim… expus lumii) un exhibiţionism al gândurilor desfăşate.

Libertatea aceasta a dat naştere unor talentaţi maeştri ai gândirii şi expresiei libere (care deja impun un stil spaţiului informaţional). Dar şi unor agenţi patogeni ai spaţiului virtual. Nu există soluţie pentru purificarea acestui spaţiu, decât aerisirea (o săptămână de lipsă din reţea a „victimei” poate să omoare microbii… prin înfometare). Sau radierea de pe lista „surselor” consultate a celor care poluează spaţiul cu frustrări şi venin. Ecuaţia se simplifică acolo unde aceste „bloguri” sunt găzduite de „platforme” (suburbane) speciale: elimini toată platforma din propria reţea, ca pe un mare spam, ca pe o mare eroare a lumii moderne.

P.S. Despre alegeri ar fi atâtea de spus, încât… mai bine tac. Ar fi plictisitor să repovestesc cum votam PL în lipsa alternativei de „dreapta”, sau cum îl alegeam consecvent pe Dorin Chirtoacă, pentru a bloca „omul Moscovei”. Am să scriu, probabil, o poveste postelectorală care se va consuma în titlul ei: „Poveste despre cum, într-o zi, Mihai Ghimpu a predat primăria ruşilor, pentru a accede în coaliţia de guvernare”.

P.P.S. Voi fi bucuros să nu am acest motiv.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)