A-POLITICE // Alegătorul

Numărătoarea inversă a început. Frecându-şi palmele, alegătorul aşteaptă micul festin al campaniei electorale. Când el e stăpânul ce face din deget chelnerului: băiatule, repetă comanda. Bucătarii partidelor tipăresc deja meniul. Mai precis, aleg bucatele, încercând să ghicească: ce vrea clientul? Ce gusturi are?

Sondajele: analiză dezinteresată

Urmărind în detalii un sondaj de opinii (care ne priveşte şi ne reflectă), cu cât e mai obiectiv şi mai limpede acesta, cu atât mai nemulţumiţi suntem de cum arătăm în el. Parcă ne-am uita în oglindă, surprinşi dis-de-dimineaţă în adevărul gol, nefardat: burtică, riduri, roşeaţa nedormită a ochilor, întunecimile cearcănelor. Dăm vina pe oglinda lui Barbăroşie şi Jigău (vânduţi ruşilor, comuniştilor, americanilor, evreilor şi mafiei de la guvernare). Pentru că, acolo unde aşteptam să vedem chipul graţios pogorât de pe podiumul modelelor de top, descoperim o făptură ireală ca la Bosch, imposibilă ca la Dali şi disproporţionată ca la Picasso. E portretul nostru sintetic, portretul alegătorului din Republica Moldova.

La o analiză dezinteresată, aceste sondaje pot să provoace nedumeriri şi zâmbete, cel puţin. În una şi aceeaşi anchetă, pe una şi aceeaşi pagină, lumea poate să se declare destul de mulţumită de condiţiile de trai, locuinţă, locul de lucru, transportul public şi de educaţia pe care o primesc copiii, dar concomitent să fie absolut nemulţumită de politica statului şi de banii pe care îi are. Puţini văd soluţia de ameliorare a mediului economic în crearea condiţiilor de dezvoltare a sectorului privat (şi susţinerea iniţiativelor particulare) sau în atragerea investiţiilor străine. Cei mai mulţi văd ieşirea în… schimbarea conducerii ţării! Ştiam că e un principiu bun pentru bucuria nebunilor, dar vorbeam de economie…

Unele răspunsuri sunt nostime. Pe respondentul (alegătorul) nostru îl alarmează cel mai mult sărăcia şi preţurile, în schimb, nu-l emoţionează criza financiară, criminalitatea şi o posibilă dictatură. Alegătorul pune pe lista priorităţilor întărirea ordinii în ţară, dezvoltarea economiei şi ridicarea nivelului de trai, în schimb nu-i pasă aproape deloc de nivelul corupţiei; încă şi mai puţin, de necesitatea unei justiţii independente sau de starea în învăţământ, ştiinţă, cultură. De parcă primele nu ar avea nicio legătură cu ultimele.

Un răspuns al alegătorului-respondent mă dă gata. El consideră că ţara NU este guvernată de voinţa poporului, deşi chiar el a ales guvernanţii. De unde se ia această putere, dacă cel care o desemnează, o alege, o pune să guverneze, se dezice imediat de ea, spunând că ea nu are nicio treabă cu voinţa lui?

alegeri-2012-cabina-votAlegătorul moldovean, un bastard

Alegătorul (îmi vine să iau cuvântul între ghilimele) moldovean este un bastard. Eliberat de sclavia comunistă, speriat de această libertate (vezi episodul cu eliberarea ţiganilor lui Alecsandri din povestirea Vasile Porojan), a pornit aproape imediat în căutarea unui nou stăpân. Dreptul de a alege s-a redus la dreptul de a alege stăpânul. Supărat pe vechiul patron rău, îi demola castelele… ca să construiască palate pentru altul. Care să-l conducă, să-i decidă soarta, să-l scoale, să-l trimită la lucru, să-l plătească, să-l fericească.

Obiceiuri democratice de a alege liber şi conştient nu am avut. Toată „tradiţia istorică” a democraţiei noastre o găsim la Negruzzi. „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau!” – voinţa lui Alexandru Lăpuşneanul a crescut generaţii întregi de „politicieni”, pentru care faptul că „voi nu mă vreţi…” nu prea conta. Adevărat, la şcoală ni se spunea (din pasa lui Alecsandri) că, într-o altă frază a lui Lăpuşneanul: „Proşti, dar mulţi”, se conţinea o idee de revoluţie socialistă.

Acest „proşti, dar mulţi” era poporul, dacă vă amintiţi. Electoratul. Numai că, în timp, cei mai autentici comunişti au redactat fraza, printr-o substituire de termeni, în sens strict matematic: „Mulţi, dar proşti!”. Nimeni nu s-a gândit că gramatica e altceva. Pe drojdiile revoltelor muncitoreşti-ţărăneşti creştea o clasă de paraziţi: nomenclatura de stat şi de partid.

„Noii” politicieni, cei care au apărut în era democratică, în criză de imaginaţie, au preluat această nomenclatură ca model. Cu mintea în feudalism, dar prin metode perfect democratice, omul nostru îşi alege, benevol şi nesilit de nimeni, stăpânul. Nu îşi desemnează reprezentanţii în organele puterii, nu îşi angajează (contra vot, contra salariu) administratorii gospodăriei comune (cum o face toată lumea). Nu, el îşi alege şeful, patronul, zeul temporar. Altfel zis, alege singur nomenclatura. Participă, în acest fel, la construirea viitorului ţării.

„Votul de stânga” împotriva stângii

Era socialistă atrofiase total simţurile libertăţii de alegere. În acea fericită epocă, se vota pentru un singur candidat şi pentru un singur „bloc electoral”: Blocul comuniştilor şi al celor fără de partid. Zău, aşa era! De unde atunci tradiţia alegerii?

Dar, cu meritul nostru sau fără el, valul democratic a dat şi peste noi. Pentru unii a fost tzunami şi potop, pentru alţii, apă la moară şi liman cu ieşire la mare. Într-o primă fază, lumea umilită şi ignorată a început – adevărat, cam cu voie de la primărie – un fel de mişcări de protest şi votul era, preponderent, vot de blam.

Ca atitudine şi ca expresie era, prin excelenţă, vot „de stânga”. Unul care vroia schimbarea şi, mai ales,era unul împotriva moşierilor-preşedinţi de colhoz şi a boierilor-activişti de partid, de stat, de sindicate etc. Un protest de stânga împotriva unor exponenţi ai marxism-leninismului! Iar cei pentru care votau oamenii revoltaţi erau conservatorii creştin-democraţi şi liberalii, viitorii capitalişti. Un fel de protest creştin-burghezo-democratic împotriva boierilor-moşierilor medievalismului comunist. Aţi înţeles ceva? Dar cum să înţeleagă nuanţele bietul alegător, când revolta lui era de stânga, dar era îndreptată împotriva stângii declarate?

„Factorul geopolitic”

Un fel de „limpezire” a adus-o factorul geopolitic. Partid „de stânga” însemna prorus, pro URSS, pro uniuni vamale euroasiatice, iar „de dreapta”, respectiv: proeuropean, prooccidental, proamerican. O încercare de a face un partid social-democrat proeuropean s-a prăbuşit. După cum a sucombat şi un partid creştin-democrat devenit… pro-asiatic. Buimac de nuanţe şi formule sofisticate, alegătorul a decis simplu: liberal, deci proeuropean, comunist ori socialist, deci proasiatic.

Dar nu se poate, jumătate de Europă e de stânga. Unioniştii (de dreapta) basarabeni se înfrăţesc în România cu naţionaliştii de extremă stângă, ba chiar nostalgici după epoca Ceauşescu. Factorul geopolitic nu limpezeşte, ci complică. Intră în joc (şi) simpatiile personale. Prim-ministrul chişinăuean democrat-liberal se ceartă cu preşedintele (democrat-liberal) din România, dar se împacă perfect (şi îi devine un fel de agent extern în confruntarea internă) cu social-democratul premier de la Bucureşti.

Ce doreşte alegătorul?

Ce îşi doreşte, în ultimă instanţă, alegătorul moldovean? Să fie pace, să aibă de lucru, să aibă salarii ca toată lumea. În magazine să fie de toate, iar preţurile să fie accesibile; drumurile să fie bune, şcolile şi spitalele – gratuite.

Într-un loc, dorinţele se bifurcă: unii vor fericirea europeană, alţii – raiul asiatic. Unii vor categoric unire cu România, alţii vor tot atât de categoric să revină URSS. Urmează doruri care se exclud reciproc, în mintea aceluiaşi om. De exemplu, salarii mari şi preţuri mici. Impozite mici, dar medicină (de calitate!) gratuită, şcoala performantă, gratuită şi ea. Aici alegătorul nostru aminteşte pe conu’ Leonida.

Dorinţele simple, omeneşti, sociale, se reduc la: să muncim aşa cum se lucra în Uniunea Sovietică, dar să primim salarii ca în Uniunea Europeană. Magazinele (invers proporţional, ar veni) să fie pline de mărfuri de calitate europeană, dar… la preţuri sovietice. Şi să continuăm să cultivăm aceeaşi marfă nesolicitată de nimeni, dar pe care ne-am obişnuit s-o producem. Mai pe scurt, vise, nu proiecte; dorinţe, nu programe.

O remarcă in extremis. Există un fel de „test” general al alegătorului nostru: „Acest politician e pentru popor? E patriot?”. Dar iată o întrebare a sondajului: dacă conflictul militar din est se va extinde şi asupra noastră, ce veţi face? Două treimi dintre cetăţeni (= oameni ai cetăţii?) fie vor părăsi ţara, fie nu vor face nimic sau nu ştiu ce vor face. Şi numai 20 la sută sunt gata să apere ţara cu arma în mână. Dacă alegătorului i-i cam în cot de această ţară, de ce crede el că politicianul va fi gata să moară pentru ea?

Tasta „delete”

Acum ar trebui să marchez tot textul de mai sus şi să apăs tasta „delete”. Pentru că, oricine va citi, poate să afirme că nu se recunoaşte în el. Alegătorul moldovean nu este doar unul cu identitate complexă, fluidă sau confuză. Este omul fără identitate. Orice semnalment, orice evidenţă sau aparenţă se spulberă a doua zi. El nu numai că nu seamănă cu nimeni, el nu este egal nici măcar cu sine însuşi.

Şi, dacă alegătorul este aşa, de ce ar trebui să reproşăm ceva aleşilor? Ei trebuie să acopere cumva un orizont de aşteptare, dar ce să faci dacă acest orizont este sumbru şi plin de nori cenuşii, ca cerul Veneţiei din romanul lui Ioan Groşan O sută de ani de zile la porţile Orientului… Frumos titlu, nu?

Post-scriptum cu nemţi

P.S. Ştiţi de ce Angela Merkel iese învingătoare de atâtea ori? Răspunsuri ar fi mai multe, dar esenţa e aici: cancelarul ştie ce doresc nemţii, iar nemţii chiar ştiu ce vor! Atunci când există un parcurs naţional limpede, i se asociază până şi oponenţii politici. Iar alegătorul neamţ participă, împreună cu politicienii pe care i-a votat, la construirea destinului, nu îl aşteaptă adus pe tavă de şeful cabinetului de miniştri. Dar mă tem că alunecăm în alt subiect.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)