A-POLITICE // Actualitatea după Busuioc

Consemnăm, azi, prima aniversare „rotundă” a lui Aureliu Busuioc în lipsa lui. „În lipsă” e (doar) o convenţie metafizică, deoarece maestrul ne mai serveşte şi azi modele, în cam toate genurile: poezie, roman, dramaturgie. Dar şi în publicistică, prin pamfletele sale inteligente, acid-citrice, deci tonifiante. A fost ironic şi persiflant într-o epocă fariseistă, necruţător în epoca ticăloşilor ordinari şi artistul absolut în era libertăţilor.

Nu l-a interesat problema „realismului” („socialist”, da), care definea raportul dintre artă şi realitate ca semn al „calitătii” operei. El a făcut artă, atât. Realitatea i-a fost doar paleta de unde îşi lua culorile. În rest, totul e artefact. Până şi acolo unde lumea vedea o reproducere a faptelor „reale” (cine nu s-a întrebat la vremea lui: oare în ce şcoală o fi predat profesorul Busuioc, care relatează atât de convingător istoria din Singur în faţa dragostei, în fapt o ficţiune cap-coadă?). Dar tocmai el, ficţionarul, a lăsat cele mai autentice tablouri ale epocilor „zugravite” în fabulaţiile sale. Nimic mai ficţional decat Hronicul Găinarilor, dar nicio carte (fie „documentară”, fie artistică) nu a reflectat mai exact istoria noastră, veche sau recentă, cu „eroii” şi moravirile ei.

„Epoca Bodiul”, incoloră şi stupidă, nu a putut să fie redată altfel decât printr-o comedie, absurdă în substanţa ei şi postmodernă (avant la lettre) în formă: Radu Ştefan Întâiul şi Ultimul. Piesa e (şi) o parodie la evenimentele politice şi sociale din URSS, în plin război cu lumea civilizată (dar se impun aici şi multe paralele cu sistemul politic actual, semn că năravurile nu s-au schimbat). E parodiată spionomania din timpul „războiului rece”: „agenturile străine nu se mai astâmpără, suntem obligaţi să fim vigilenţi” şi supravegherea totală, a la Orwell: „Nu m-aş mira deloc să aflu că pereţii aceştia-s plini de microfoane!”. Un obiect al satirei e turnătorul: „Ascultă, tinere, ştii să bei?” „Ca toată lumea, Măria Ta”. „Dar să torni?” „Dacă nu ştiam, nu ajungeam aici” (= în acest rang înalt).

Farsa alegerilor e ridiculizată subtil, aluziv, dar tăios: „Poate punem totuşi chestiunea la vot?” „La ce bun formalismul acesta? Unanimitatea e absolut evidentă!” „Evidentă” e şi „grija” conducerii pentru fericirea „maselor”: „Lupţi şi te zbaţi, îţi rişti scăfârlia pentru fericirea lor, a maselor, iar ele, masele, nu-s în stare să înţeleagă…”. Unele replici sunt etern actuale: „În zilele noastre, a domni înseamnă a jecmăni şi niciun fel de demagogie nu mă poate convinge de contrariu”. Fenomenul alegerii pe criteriul loialităţii, nu al competenţelor (atat de actual, azi!), e ridiculizat aici: „Voiam să te pun la cultură… Dar ai să comanzi forţele armate.” Radu Ştefan, refuză să revină la tronul ţării: „mă reţin afacerile” (fostul domnitor îşi deschise o cârciumă la o intersecţie de drumuri). Replica viitorului domnitor e atât de actuală (!): „Scaunul Țării Moldovei nu-i o afacere serioasă?”

Guvernarea comuniştilor lui Voronin în Moldova „independentă” sunt surprinse (mai bine decât în tratatele istorice şi politologice) în O suma de cuvinte… Citabilă integral, cartea pune în evidenţă o revelație a scriitorului: un sistem anacronic nu poate fi tratat decât ironic şi persiflant, or, luându-l în serios, te poţi contamina. Iată un remarcabil portret al unui erou al epocii respective: „Umblat ca la moară prin străinătăţi, / Cu Lenin ortac la sarmale, / Pretinde că are vreo trei facultăţi, / Dar nu şi pe cele… mentale”

Dar iată şi o „legendă” din O sumă de cuvinte, ca exemplu de atitudine faţă de tâmpeniile servite grav şi solemn :

Zic că în războiul de o sută de ani dintre angliceni şi franţuji, comandantul armatelor galice n-au vrut să se bată la Azincourt, zicând: 

– În primul rând, nu-mi place numele românesc al localităţii, apoi nu se luptă oamenii în Postul Mare. Nu-i nice o grabă, că va mai ţine războiul încă nouăzeci şi doi de ani. 
Dar aristocraţii de la curte l-au luat peste picior, şi l-au numit fricos. Atunci comandantul s-a repezit asupra anglo-sacşilor, care, cu Henric al V-lea în frunte, au câştigat bătălia şi i-au măcelărit pe franţuji. 

Şi au greşit straşnic aristocraţii francezi, pentru că savanţii de la Academia de istorie integrată din Chişinău au descoperit că, dacă franţujii n-ar fi priimit lupta la Azincourt, războiul de o sută de ani s-ar fi scurtat cu cel puţin trei săptămâni. 

Vorba ceea: „Dă, Doamne, franţujilor mintea savanţilor moldoveni cea de pe urmă”.

Îi simt lipsa. Şi nu mă gândesc atât la el – clemenţă, maestre! – cât la cititor. Atâta tâmpenie în sferele înalte ale „societăţii moldoveneşti”! Atâta spectacol pur, în lipsa substanţei (cât fac numai ultimele show-uri ale lui Dodon sau ale „partidului de guvernare”)! Atâta câmp de inspiraţie pentru un Aureliu Busuioc!

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)