A-POLITICE // A fost război…

„Le Figaro” retipărea, acum câteva zile, ediţia facsimilată a numărului din 12 noiembrie 1918. Titlul-emblemă: Victorie. Germania a capitulat. Bucurie naţională e asistat de parafraza din La Marseillaise: „Le jour de gloire est arivé”. Editorialul, semnat de Alfred Capus, redactorul-şef şi autorul buletinului cotidian, se intitula „Jours epiques”.

(Doar că adevărata epică, mai puţin triumfalistă, avea să fie fixată mai târziu, în scrierile „generaţiei pierdute”. Romanul lui Richard Aldington Moartea unui erou (tipărit în 1929, odată cu alte două capodopere ale generaţiei: Pe frontul de Vest fără schimbări de Erich Maria Remarque şi Adio, arme! de Ernest Hemingway) se încheie cu un document: apelul comandantului suprem al forţelor aliate, mareşalul Ferdinand Foch (de altfel, unul dintre apărătorii cauzei Basarabiei şi ai Unirii ei cu România): „[…] aţi salvat cauza cea mai sfântă, libertatea lumii. Sunteţi în drept să fiţi mândri de voi. […] Urmaşii vă sunt recunoscători”. Paranteză închisă.)

Sub acelaşi titlu comun „Le Figaro” publică detalii despre semnarea Armistiţiului, devenit fapt istoric (şi comemorat zilele acestea în întreaga lume). A treia coloană, având genericul „Les remerciments de la France. L’hommage aux morts et aux vivants”, începe cu scrisoarea de felicitare şi mulţumire a preşedintelui francez Raymond Poincaré, adresată „în numele Franţei şi din suflet” unui alt viitor susţinător al cauzei Basarabiei şi al României Reîntregite, prim-ministrului George Clemanceau (poreclit „Tigrul”). Clemenceau adresează, la rându-i, felicitări mareşalului Foch şi… generalului Pétain (sic!).

Doar că ultimul, erou al Primului Război Mondial, acoperit de glorie pe câmpul de bătaie, avea să-şi încheie zilele într-un cvasiunanim dispreţ public. În 1940–1944, Philippe Pétain, „eroul de la Verdun”, a fost colaboraţionistul nr. 1, conducând regimul-marionetă de la Vichy (simbol al Franţei ocupate). Justiţia franceză l-a condamnat la moarte. L-a graţiat preşedintele Charles de Gaulle, pentru meritele din 1914–1918.

Preşedintele Macron e primul politician francez care a încercat reabilitarea publică a lui Pétain. Nu atât o reabilitare, cât o recunoaştere, în contextul omagierii eroilor din 1914–18, a meritelor militare ale generalului. Declaraţia lui Macron, fie şi cu paranteza explicativădestinul unui om nu e o linie dreaptă, dar şi cu citarea generalului de Gaulle („Pétain etait un grand soldat”), a fost dur atacată de opoziţia de stânga, în special de comunistul Mélenchon, care i-a amintit lui Macron de „antisemitismul” lui Petain şi de condamnarea oficială a acestuia, fapt „ce nu poate fi anulat printr-un capriciu” al actualului preşedinte.

Apropo, la un an de la Armistiţiu, avea loc „Conferinţa de Pace”, iar mareşalul Foch ironiza amar pe seama ei: nici vorbă nu poate fi de „pace”! E [doar] un armistiţiu. De maxim două decenii. A fost providenţial: în toamna lui 1939, nemţii recâştigau cărarea de-a lungul Balticii, spre Prusia Orientală, şi reocupau, peste încă un an, Alsacia şi Lorena, disputate cu Franţa încă de prin 1871. Preşedintele american Wilson declara în acelaşi context: „Eroarea noastră cea mai gravă e oferirea Germaniei a raţiunilor ulterioare de a dori să-şi ia revanşa” (pe aceeaşi pagină a lui „Le Figaro” sunt publicate condiţiile Armistiţiului. Nu doar devastatoare, ci umilitoare pentru Germania).

Ziarul invocă ofiţerii francezi delegaţi pe alte fronturi, inclusiv, bineînţeles, pe generalul Berthelot, şeful Misiunii Franceze în România. Sunt trecuţi în revistă soldaţii aliaţi, printre care „aceşti neînfricaţi români” (ses intrépides Roumains”). Sunt publicate discursurile festive ale deputaţilor şi senatorilor, bucuria parizienilor, cuvântări patriotice în sălile Parisului şi în departamentele ţării.

Nu lipseşte cronica mondenă. Viaţa (şi moartea) continuă, deci. ComédieFrançaise prezintă piesa lui Georges de Porto-Riche Amoreuses; la Operă se dă Monna Vanna, o dramă lirică mai puţin cunoscută a lui Henry Février (după o piesă de Maeterlinck), dar şi Rigoletto, Aida, Thais; în teatre se joacă piese necunoscute ale unor dramaturgi obscuri. „Curierul muzical” anunţă un repertoriu ecumenic: Faurét, Scarlatti, Ravel, Debussy, Schumann, Chopin, Saint-Saens, Berlioz, Mozart, Grieg, Liszt. Iar Fasquelle, editeur (= editorul Eugène Fasquelle) anunţă – ce operativitate, ce perspicacitate! – apariţia în curând („pour paraitre”) a cărţii lui George Lecomte, cunoscutul în epocă dramaturg, romancier, critic de artă, autor de studii literare şi istorice, intitulată (în avizul prealabil) „Clemanceau, l’homme de la Victoire” (+ „6 gravures hors texte”). Cartea va apărea, totuşi, cu un titlu neutru: Clemanceau, dar epitetul se va răzbuna metaforic în ediţia engleză: Georges Clemanceau, the Tiger of France.

P.S. Reţinem cuvântul cheie: Armistiţiu. Tăcerea [temporară] a armelor. Ergo: orice pace este temporară. Simplu spus, suntem într-un etern interbelic.

P.P.S. Din omagierile eroilor şi de la „conferinţele de pace” fiecare se alege cu câte ceva, după fire şi minte. Preşedintele moldovean, acest Figaro autohton (care îşi este sieşi reporter) a adus de la Champs Élysées (şi a postat pe blog, să vadă toţi trofeul) o fotografie: „prima doamnă”, în rochia ei cea nouă, alături de Melanie Trump. Fără comentarii.