A învăţat o pasăre să-i spună mamă

PASIUNI // Pentru a atenua dorul de copii şi nepoţi plecaţi peste hotare, o bătrână din Republica Moldova a învăţat o pasăre să-i spună mamă

O bătrână din s. Baxani, r. Soroca, după plecarea celor trei copii ai săi şi a nepoţilor peste hotare, s-a înconjurat cu păsări, reptile şi câteva rozătoare împănate, încercând prin arta taxidermiei (cea a împăierii animalelor – S.C.) să-şi facă singurătatea mai suportabilă. În casa Valentinei Sotnic în vârstă de 80 de ani găseşti un petic de cer şi un colţişor de pădure. Sub tavanul pictat cu stele de un pictor amator, se leagănă un piţigoi, privighetori, o cioară, un vulture. De-a lungul păretarului, atârnă un pelican comun, ajuns ca prin minune în gospodăria sa acum câţiva ani. Pe draperii sunt agăţate veveriţe. Aici se mai găsesc şerpi, un iepure şi alte animăluţe care vin să reconstituie imaginea variată, frumoasă, a lumii, aşa cum, se pare, şi-ar dori s-o memorizeze pentru totdeauna octogenara.

“Cel mai greu suport despărţirea”, ne spune mătuşa Valentina. În ultimii ani, s-a despărţit de soţul Nicolae, “pe care Dumnezeu l-a chemat la el”, de copii, de nepoţi, care au plecat la muncă în Grecia, de un cocostârc, Panchiuşa, şi de o pasăre rară, pe care i-a trimis-o fiica de peste hotare.

Pasărea stranieră

Iorgu, pasărea pentru care copiii săi au plătit circa 500 de euro, ştia să spună câteva cuvinte în limba greacă.  De la bătrână a învăţat să spună “munea”, finalul cuvântului “mămunea”, adică mamă, “vreau” şi să-i spună pe nume, “Valea”. Bătrâna s-a chinuit s-o înveţe să spună “Colea”, numele soţului ei, dar pasărea s-a încăpăţânat să-l rostească. “O auzeam de la magazin cum fluieră şi cântă în casă. Când intram, întorcea capul şi căuta cu un ochi şmecher spre mine. Apoi striga: “Valea, Valea, vreau”. Îi ziceam, hai, spune, Colea, dar nu dorea. Aici lângă guşă îi atârnau două smocuri, iar penetul de lângă cioc avea trei culori”, bătrâna mângâie penele păsării deja împănate. Pasărea se aseamănă cu un cioroi, doar că e mai mică. A avut grijă de ea timp de 4 ani. A descoperit-o într-o dimineaţă fără suflare în colţul camerei. “Mi-a mai rămas încă un pachet de hrană trimis de fiică, din Grecia”, îşi şterge o lacrimă bătrâna.

Mozaicul singurătăţii

Îşi păstrează păsările precum altădată îşi păstra pielicelele de oi. “Fac băbeşte, după ce le scot măruntaiele, le îmbib cu spirt şi sare. Veveriţele şi iepurele l-am ticsit cu tărâţe”, ne spune ea mândră arătând spre celelalte vietăţi, care pentru a părea mai frumoase ar mai avea nevoie de nişte ochi de sticlă. Bătrânei, însă, i se par şi aşa frumoase. Veveriţele i le-au adus nepoţii, vulturul – copilul vecinului. “Se pare că s-a aşezat pe o sârmă de tensiune înaltă. Avea un picior negru. Acum însă arată mult mai mândru”, se laudă femeia cu pasărea care se leagănă în mişcarea curenţilor de aer în semiîntunericul de sub tavan. Pe perete deasupra patului stau înşiruite fotografiile copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor, fotografia sa şi a soţului Nicolae în tinereţe. “Copiii vin o dată la trei ani. Le aud mai mult glasul la telefon”, ne spune ea. Pe marginea fotografiilor atârnă câţiva piţigoi şi păsări prinse cu aţă, cu aripile desfăcute în jos. Pe dulap într-un borcan cu spirt stă încolăcit un şarpe de culoare verde, care pare să depăşească un metru. L-a descoperit într-o scârtă de fân. “Toate vietăţile de pe pământ îmi sunt pe plac”, ne convinge de importanţa fiecărui element al mozaicului acestei lumi statice, mătuşa Valentina.

Pintilie călătorul

În colecţia femeii nu îl găseşti doar pe cocostârcul Panchiuşa. De el o leagă multe amintiri şi speranţa că poate şi-o fi luat zborul. L-au găsit în curtea casei, când mai era în viaţă soţul ei. Era în prag de toamnă şi puiul de pasăre nu putea să zboare.  “L-am luat în casă. Iarna i-am cusut pantalonaşi şi o blăniţă ca să-l putem scoate la plimbare. Îl scoteam afară, iar după 10 – 15 minute deschideam uşa, îl strigam “Panchiuşa!” şi el îşi lua avânt spre noi şi da năvală în casă. L-am îngrijit timp de doi ani”, îşi aminteşte dna Valentina. Pasărea se hrănea doar cu şoareci şi carne. În acest scop gospodarii au avut o înţelegere cu ferma avicolă din preajmă care îi asigura cu măruntaie. “În una din zile, primăvara, ne pregăteam să mergem la deal. La un moment, dat feciorul l-a împins cu piciorul, zicându-i: “Du-te, orătanie, şi te hrăneşte, nu sta pe capul a doi moşnegi!”. Seara, când ne-am întors, Panchiuşa nu mai era şi nu s-a mai întors niciodată la noi”, ne spune femeia căreia iar îi dau lacrimile în ochi.

Oboseala

Când tăcerea îi pare insuportabilă, bătrâna ia în mâini acordeonul şi începe să cânte şi atunci parcă şi animalele din jur se mai înveselesc. “Fetele mele cântă frumos, ele au făcut şcoală, eu însă am învăţat singură a cânta”, ne spune femeia pe fundalul unei melodii vesele. “De patru ori mă odihnesc până ajung la biserică”, continuă ea, “m-am săturat deja şi de plâns şi de cântat…”.

Mătuşa Valentina ne mai spune că a fost duminică la votare. “Am votat poate se va schimba ceva. Nu văd chiar bine, dar am pus şi eu ştampila acolo, într-un cerculeţ. Dacă m-ar întreba cineva ce-mi doresc cel mai mult, i-aş spune că vreau măcar un copil să vină acasă de sărbători…

Svetlana Corobceanu