A fost odată un boier bun

COLECTIVIZARE // Când a aflat că slugoii comunismului vor să-i ia pământul, s-a dus în curtea bisericii şi s-a împuşcat

Preocupat de trecutul satului care i se deschide ca o rană, Valeriu Spoială, angajat al Direcţiei agricole raionale Soroca, mi-a făcut o invitaţie la baştina domniei sale, Iarova. Localitatea ne-a întâlnit cu mireasma ei multiseculară, primul popas l-am făcut la gimnaziul din localitate, străjuit de un parc frumos. Câtă linişte şi putere mi-a dat trecerea prin acest parc, mai cu seamă atunci când ne-am oprit în faţa unui copac viguros, rar întâlnit prin părţile noastre, Ginkgo Biloba, care îşi are originea în estul Chinei. I-am spus însoţitorului meu că frunzele şi fructele acestui arbore-minune tratează boli cardiovasculare, ale sistemului nervos, cancer, diabet etc.

Infuzia din frunzele şi fructele copacului este un remediu bun pentru revigorarea organismului aflat în pragul îmbătrânirii. Surprins de cele auzite, bucuros că asemenea comoară se află anume în satul lui, Valeriu s-a grăbit să mă informeze că aceste specii rare de copaci, clădirea gimnaziului, care mai păstrează frumuseţea de odinioară, au aparţinut boerului Vinogradski despre care se cunoaşte tot mai puţin în sat. Doar o mătuşă, Vera Nadu, de 86 de ani, e singura care mai ţine minte anumite lucruri despre boierul Vinogradski şi familia acestuia.

La mormântul boierului

Până a ajunge la mătuşa Vera, însoţitorul meu m-a invitat să mergem la mormântul boierului Aleksandru Vinogradski, un cavou aflat în curtea bisericii. Lăcaşul era închis, în schimb, uşa cavoului, situată în partea de miazăzi a bisericii, ne aştepta deschisă. Am intrat într-o galerie subterană, săpată adânc în pământ, lăsată acum de izbelişte. Făcând puţină lumină cu telefoanele mobile, am ajuns în faţa mormântului pe care e scris: „Aleksandr Ilici Vinogradski, 21 mai 1836–22 mai 1905”.

După aceea, ne-am îndreptat spre căsuţa îngrijită a mătuşii Vera.

Amintiri, amintiri…

Bucuroasă de oaspeţi, bătrâna şi-a dezlegat desaga cu amintiri: „Eu nu uit nimic. Amintirile îmi înduioşează sufletul. Despre boierul Aleksandru Vinogradski pot să vă spun că a fost bun, cu mare credinţă în Dumnezeu. Îi ajuta pe toţi tinerii însurăţei cu lemn şi alte materiale pentru construcţia caselor, îi ajuta pe toţi sărmanii. De la fiica acestuia, Katea, la care am fost femeie de serviciu, am aflat că a avut moşie la Sankt Petersburg şi a fost mâna dreaptă a ţarului Nicolae al II-lea.

Când a venit aici, în Basarabia, a cumpărat pământuri până la Prut. Avea mulţi copii, s-a stabilit la noi, la Iarova. Cucoana însă stătea mai mult în curţile boiereşti de la Petersburg. Venea o dată sau de două ori pe an aici. A murit acolo şi acolo au şi înmormântat-o. Boierul a îndrăgit foarte mult Basarabia şi a dorit să fie înmormântat în curtea bisericii pe care a ctitorit-o din mijloacele sale, cu ajutorul unor meşteri iscusiţi din Grecia. Pentru a împodobi lăcaşul, a adus odoare din Grecia. O frumuseţe nemaipomenită.

Când comuniştii au făcut muzeul, au distrus pictura şi icoanele.

Boierul Aleksandru ar fi murit de necaz dacă ar fi văzut acest vandalism. Biserica era pentru el cel mai iubit loc de linişte şi rugăciune. A săpat cavoul în timpul vieţii, acolo le-a pregătit loc de veci tuturor copiilor. Soarta însă a vrut ca, lângă el, să fie înmormântaţi numai doi dintre aceştia – fiica, Liolea, şi fiul, Ilie.

În 1940, aici a fost depus şi trupul fratelui său, Victor, care nu fusese căsătorit, căci boierii nu se grăbeau la însurătoare. Aveau alte treburi, mai importante, şi-apoi mai greu îşi găseau pereche pe potriva lor.

De ruşine, s-a împuşcat

Ce să vă spun despre copiii lui? Ilie a murit în timpul asaltului Palatului de Iarnă din Petersburg. L-au adus cu trenul până la Movilău, apoi cu vaporul, pe Nistru, până la Iarova, unde l-au înmormântat cu mare alai. Fiica, Liolea, s-a măritat cu un francez. A avut un fiu care a plecat cu tată-său în Franţa.

Când lucram la ei, acest fiu a venit într-o vacanţă de câteva săptămâni. Era frumos şi tare învăţat. Trebuie să vă spun că, în timpul revoluţiei, bolşevicii le-au cărat tot de prin camere, au devastat conacul, iar copiii s-au risipit care şi încotro.

După revoluţie, s-au întors în Basarabia Marusea, Katea, Constantin şi fratele boierului, Victor, cărora le-a revenit câte 100 hectare, aşa cum prevedea reforma agrară. Restul pământului a fost împărţit ţăranilor. Victor îngrijea de nepoata Marusea care preda franceza în familiile bogătaşilor din Soroca. Constantin împărţea veniturile cu Ecaterina care avea o fiică, Marina, măritată la Orhei cu un boier, Bogdasarov.

Soţul Ecaterinei slujea în armata ţaristă şi, în timpul revoluţiei, a fugit din ţară. Aveau avere destulă. În propritatea familiei Vinogradski a rămas livada frumoasă din Iarova şi via boierească. Pământul dintre Cremenciug şi Oclanda era al lui Constantin. Prin 1938, l-a dat în arendă pentru câţiva ani, a luat banii şi i-a pierdut pe toţi la cărţi. De ruşine, s-a împuşcat. Astfel, pământul i-a rămas cucoanei Katea care avea cap de gospodar. Zicea că îi seamănă lui taică-său.

„Du-te şi te spânzură!”

Mătuşa oftează şi povesteşte mai departe: „Victor Vinogradski a ţinut mii de hectare până la revoluţie. Locuia la curţile boiereşti. La început, casa lor a fost mai mică, pe urmă au construit-o pe asta unde e acum şcoala. Îi ziceau „bolşoi dom”. Casa era despărţită în două de o sufragerie mare. Chiar lângă sufragerie, era camera mare a cucoanei Katea, apoi dormitorul acesteia. Am lucrat în casa lor de la 12 până la 18 ani. Adică, până au venit ruşii, în 1940, şi le-au scos din casă pe surorile Vinogradski. Nu le-au dat voie să ia nimic. Marusea avea 90 de ani, purta un ceas pe care i-l dăruise răposatul ei tată când a absolvit institutul. Bolşevicii i-au luat ceasul şi i-au dat un baston, dar cucoanei Katea i-au dat o funie şi i-au zis: „Du-te şi te spânzură!”

„Zdrastvuite, tovarişci Victor!”

S-au pornit bietele femei spre Balinţi şi au stat acolo ascunse vreo patru zile. Într-o noapte, naşul Petru le-a dus cu căruţa la Soroca. Acolo, le-au adăpostit nişte intelectuali care le cunoşteau. În anul acela, a murit Marusea, a fost înmormântată la Soroca. Victor îi ura de moarte pe bolşevici. Atunci, în 1940, unul i s-a adresat în bătaie de joc: „Zdrastvuite, tovarişci Victor!”. Această adresare l-a jignit foarte tare. Iar când a mai aflat că slugoii comunismului vor să-i ia nu numai sufletul, dar şi pământul, în amurg, s-a dus în curtea bisericii şi s-a împuşcat. Eu i-am cântat la înmomântare, cânt de mică în biserică”.

Cucoana Katea, pomenită la toate slujbele

„Dar boieroaica Katea cum s-a comportat cu dvs?”, am întrebat-o la despărţire pe mătuşa Vera care e gata să povestească zile întregi despre această familie. „Am scris-o în pomelnic, e pomenită la toate slujbele. Tare bună a fost cu mine şi cu lumea din sat, aşa cum a fost şi tatăl ei. În 1940, m-am măritat. Când au venit românii în 1941, s-a întors şi ea în sat. Aflând că cucoana mea s-a întors, am luat fetiţa în braţe, m-am dus la ea şi i-am spus: «Au plecat ruşii, au venit iar românii, fratele m-a alungat din casă. Unde să mă duc cu copilul în braţe?».

Şi cucoana m-a adăpostit. Soţului, care scăpase din lagăr, i-a dat de lucru şi îi plătea 1000 de lei pe lună ca să păzească livada. Tare bine am dus-o chiar dacă era război. Am primit materiale de construcţie pentru casă, scândură pentru uşi şi ferestre. M-a ajutat foarte mult şi ne înţelegeam foarte bine. Dar scurtă a fost bucuria acelor zile. Când s-a întors frontul, cucoana Katea s-a refugiat în România, la fiica Marina, care se stabilise în 1940 la Bucureşti. De atunci, am pierdut legătura şi n-am mai aflat nimic despre ea. O păstrez în amintire aşa cum a fost: deşteaptă, harnică, bună la inimă, purtând o mare dragoste pentru satul nostru şi pentru oamenii lui”.

Nina Neculce

The following two tabs change content below.