A fi sau a nu fi? Se impune elaborarea şi adoptarea unei constituţii bazată pe principii temeinice, care să reziste în faţa timpului

A fi sau a nu fi?
Se impune elaborarea şi adoptarea unei constituţii bazată pe principii temeinice, care să reziste în faţa timpului
Valentin Dolganiuc, ex-deputat, ex-viceprim-ministru
A fost nevoie de cincisprezece ani pentru a înţelege că legea supremă a Republicii Moldova este o barieră în calea unui sistem democratic. Cred că este incorect să dăm vina pe un document nevinovat, care enunţă principiile de funcţionare a unui stat. Vina o poartă cei care au elaborat şi adoptat aceste principii. Pentru a înţelege mai profund de ce am ajuns într-o asemenea situaţie, este nevoie să revenim la istoricul actualei constituţii.
Totul a început în anul 1993, când a fost creată o comisie pentru elaborarea proiectului noii constituţii. Ea nu şi-a dus la bun sfârşit activitatea, deoarece au urmat alegerile parlamentare anticipate, iar componenţa ei a fost modificată radical. Majoritatea era deţinută de reprezentanţii partidului democrat agrar şi partidului socialist, pe care, în ultimă instanţă, îi regăsim în rândurile actualului partid comunist.
Greşeala numărul unu a fost lipsa unui concept care trebuia să stea la baza principiilor constituţionale. A doua a fost dorinţa de a împărţi puterea între Parlament şi Preşedenţie. Să nu uităm că atât Petru Lucinschi, cât şi Mircea Snegur făceau parte din partidul de guvernământ.
Republică parlamentară sau semiprezidenţială
Dorinţa de a împăca capra cu varza a dus la îmbrăţişarea sistemului politic semiprezidenţial. Şi, imediat, a început bătălia pentru supremaţia puterii în stat. Atât Parlamentul, cât şi preşedintele sunt aleşi prin sufragiu direct. În aceste condiţii, se află pe picior de egalitate. Atât o instituţie, cât şi cealaltă consideră că trebuie să ia decizii supreme, să dirijeze executivul, să aibă dreptul la ultima decizie.
Ne amintim ce se întâmpla în acele timpuri, când preşedintele demitea prin decret un ministru, iar acesta refuza să plece. Sau situaţia de după alegerile parlamentare din anul 1998. S-a creat o majoritate parlamentară, care urma să decidă asupra ocupării posturilor-cheie, pentru a-şi asuma responsabilitatea guvernării. Dar n-a fost să fie. Lucinschi, care nu participase în niciun fel la acele alegeri, vine cu candidatura d-lui Ciubuc, persoană din afara majorităţii parlamentare, şi o impune pentru a fi votată. Componenta cea mai nedreptăţită a fost Convenţia Democrată din Moldova. Dumitru Diacov a venit cu un ultimatum, cu toate că avea mai puţine voturi. El a declarat că, dacă nu i se oferă funcţia de preşedinte al Parlamentului, face alianţă cu Voronin. A devenit preşedinte. Funcţia de prim-ministru revenea CDM-ului, dar n-a mai fost să fie.
Imperfecţiunea sistemului semiprezidenţial
Am descris aceste detalii pentru a arăta imperfecţiunea sistemului semiprezidenţial.
Nu mai puţine bătăi de cap au ţările cu un astfel de sistem. În primul rând, vecinii noştri, dar şi Franţa.
Dacă va continua practica tristă de a adopta norme constituţionale în funcţie de situaţii sau persoane, viitorul ne este pecetluit.
În anul 2000, s-au făcut unele modificări în legea supremă. Constituţia s-a transformat într-o struţocămilă şi mai mare. Pe hârtie avem un sistem politic parlamentar, dar de facto este un surogat. Şi mai rău, a apărut o normă care nu rezistă niciunei critici: modul de alegere a preşedintelui republicii cu 61 de voturi.
În aceste condiţii, se impune elaborarea şi adoptarea unei constituţii bazată pe principii temeinice, care să reziste în faţa timpului. Iată unele dintre ele:
— sistemul politic este parlamentar;
— preşedintele republicii este ales de către Parlament cu 51 de voturi;
— prim-ministrul reprezintă statul;
— preşedintele propune Parlamentului, la funcţia de prim-ministru, candidatura desemnată de majoritatea parlamentară;
— cele trei puteri, legislativă, executivă şi judecătorească, sunt independente şi se supun legii;
— limba oficială este limba română.
În ultimă instanţă, nu este cazul să inventăm bicicleta moldovenească. Există o cale şi mai simplă. Se ia textul unei constituţii parlamentare, se traduce şi se propune spre adoptare.
P.S. Falsul despre limba moldovenească şi alte enormităţi m-a determinat să votez împotriva actualei constituţii. Da. Am votat împotrivă şi n-am părăsit sala de şedinţe a Parlamentului, precum s-a afirmat într-un articol de săptămâna trecută. Am stat în picioare şi am luptat până la ultima. Timpul a demonstrat că majoritatea parlamentară a greşit lamentabil.
P.P.S. Pentru a ne da seama că în Republica Moldova deciziile se iau în funcţie de conjunctură sau de persoane, vreau să amintesc un caz emblematic, care este ridicol, iar greşeala ar trebui reparată, pentru a nu mai fi arătaţi cu degetul.
În anul 1999, după ce a demisionat dl Ciubuc (n-a fost decizia Guvernului, ci personală a domniei sale, sau impusă de cel care l-a avansat), votul pentru a numi un nou Guvern era la limită. A fost interpelată Curtea Constituţională, pentru a se pronunţa cât reprezintă 50% plus un vot. Răspunsul îl cunoaştem – 52 de voturi.
De ce a fost acest răspuns? Pentru că ADR-ul avea 51 de voturi, iar al 52-lea era votul lui Ilie Ilaşcu. Lucinschi intrase într-un conflict total cu Diacov şi dorea dizolvarea Parlamentului. Planul lui a fost dat peste cap, deoarece în şedinţa Parlamentului a fost adusă o scrisoare de la Ilaşcu din închisoare, prin care se pronuţa „pro”.
O întrebare pentru Curtea Constituţională.
Onorată instanţă,
Să modelăm o situaţie. La alegerile parlamentare participă două partide. Unul dintre ele acumulează 51 de mandate, iar celălalt – 50. Care dintre ele deţine majoritatea? Sau niciunul, poate? Cred că ceva e putred în Basarabia!

Valentin Dolganiuc, ex-deputat, ex-viceprim-ministru

A fost nevoie de cincisprezece ani pentru a înţelege că legea supremă a Republicii Moldova este o barieră în calea unui sistem democratic. Cred că este incorect să dăm vina pe un document nevinovat, care enunţă principiile de funcţionare a unui stat. Vina o poartă cei care au elaborat şi adoptat aceste principii. Pentru a înţelege mai profund de ce am ajuns într-o asemenea situaţie, este nevoie să revenim la istoricul actualei constituţii.

Totul a început în anul 1993, când a fost creată o comisie pentru elaborarea proiectului noii constituţii. Ea nu şi-a dus la bun sfârşit activitatea, deoarece au urmat alegerile parlamentare anticipate, iar componenţa ei a fost modificată radical. Majoritatea era deţinută de reprezentanţii partidului democrat agrar şi partidului socialist, pe care, în ultimă instanţă, îi regăsim în rândurile actualului partid comunist.

Greşeala numărul unu a fost lipsa unui concept care trebuia să stea la baza principiilor constituţionale. A doua a fost dorinţa de a împărţi puterea între Parlament şi Preşedenţie. Să nu uităm că atât Petru Lucinschi, cât şi Mircea Snegur făceau parte din partidul de guvernământ.

Republică parlamentară sau semiprezidenţială

Dorinţa de a împăca capra cu varza a dus la îmbrăţişarea sistemului politic semiprezidenţial. Şi, imediat, a început bătălia pentru supremaţia puterii în stat. Atât Parlamentul, cât şi preşedintele sunt aleşi prin sufragiu direct. În aceste condiţii, se află pe picior de egalitate. Atât o instituţie, cât şi cealaltă consideră că trebuie să ia decizii supreme, să dirijeze executivul, să aibă dreptul la ultima decizie.

Ne amintim ce se întâmpla în acele timpuri, când preşedintele demitea prin decret un ministru, iar acesta refuza să plece. Sau situaţia de după alegerile parlamentare din anul 1998. S-a creat o majoritate parlamentară, care urma să decidă asupra ocupării posturilor-cheie, pentru a-şi asuma responsabilitatea guvernării. Dar n-a fost să fie. Lucinschi, care nu participase în niciun fel la acele alegeri, vine cu candidatura d-lui Ciubuc, persoană din afara majorităţii parlamentare, şi o impune pentru a fi votată. Componenta cea mai nedreptăţită a fost Convenţia Democrată din Moldova. Dumitru Diacov a venit cu un ultimatum, cu toate că avea mai puţine voturi. El a declarat că, dacă nu i se oferă funcţia de preşedinte al Parlamentului, face alianţă cu Voronin. A devenit preşedinte. Funcţia de prim-ministru revenea CDM-ului, dar n-a mai fost să fie.

Imperfecţiunea sistemului semiprezidenţial

Am descris aceste detalii pentru a arăta imperfecţiunea sistemului semiprezidenţial. Nu mai puţine bătăi de cap au ţările cu un astfel de sistem. În primul rând, vecinii noştri, dar şi Franţa. Dacă va continua practica tristă de a adopta norme constituţionale în funcţie de situaţii sau persoane, viitorul ne este pecetluit.

În anul 2000, s-au făcut unele modificări în legea supremă. Constituţia s-a transformat într-o struţocămilă şi mai mare. Pe hârtie avem un sistem politic parlamentar, dar de facto este un surogat. Şi mai rău, a apărut o normă care nu rezistă niciunei critici: modul de alegere a preşedintelui republicii cu 61 de voturi.

În aceste condiţii, se impune elaborarea şi adoptarea unei constituţii bazată pe principii temeinice, care să reziste în faţa timpului. Iată unele dintre ele:

— sistemul politic este parlamentar;

— preşedintele republicii este ales de către Parlament cu 51 de voturi;

— prim-ministrul reprezintă statul;

— preşedintele propune Parlamentului, la funcţia de prim-ministru, candidatura desemnată de majoritatea parlamentară;

— cele trei puteri, legislativă, executivă şi judecătorească, sunt independente şi se supun legii;

— limba oficială este limba română.

În ultimă instanţă, nu este cazul să inventăm bicicleta moldovenească. Există o cale şi mai simplă. Se ia textul unei constituţii parlamentare, se traduce şi se propune spre adoptare.

P.S. Falsul despre limba moldovenească şi alte enormităţi m-a determinat să votez împotriva actualei constituţii. Da. Am votat împotrivă şi n-am părăsit sala de şedinţe a Parlamentului, precum s-a afirmat într-un articol de săptămâna trecută. Am stat în picioare şi am luptat până la ultima. Timpul a demonstrat că majoritatea parlamentară a greşit lamentabil.

P.P.S. Pentru a ne da seama că în Republica Moldova deciziile se iau în funcţie de conjunctură sau de persoane, vreau să amintesc un caz emblematic, care este ridicol, iar greşeala ar trebui reparată, pentru a nu mai fi arătaţi cu degetul.

În anul 1999, după ce a demisionat dl Ciubuc (n-a fost decizia Guvernului, ci personală a domniei sale, sau impusă de cel care l-a avansat), votul pentru a numi un nou Guvern era la limită. A fost interpelată Curtea Constituţională, pentru a se pronunţa cât reprezintă 50% plus un vot. Răspunsul îl cunoaştem – 52 de voturi.

De ce a fost acest răspuns? Pentru că ADR-ul avea 51 de voturi, iar al 52-lea era votul lui Ilie Ilaşcu. Lucinschi intrase într-un conflict total cu Diacov şi dorea dizolvarea Parlamentului. Planul lui a fost dat peste cap, deoarece în şedinţa Parlamentului a fost adusă o scrisoare de la Ilaşcu din închisoare, prin care se pronuţa „pro”.

O întrebare pentru Curtea Constituţională.

Onorată instanţă,

Să modelăm o situaţie. La alegerile parlamentare participă două partide. Unul dintre ele acumulează 51 de mandate, iar celălalt – 50. Care dintre ele deţine majoritatea? Sau niciunul, poate? Cred că ceva e putred în Basarabia!

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău