A fi la porțile Orientului

Paradoxul aflării noastre între Est şi Vest este că – o fi din cauza rotunjimii Pământului – oriîncotro am merge, tot acolo ajungem. Dacă prin Est înțelegem „Lumea rusă” (sau, mă rog, ruso-turcă, ruso-iraniană, ruso-siriană), iar Vestul e civilizația europeană (cu derivatele ei), va trebui să ne amintim că tot ce are mai remarcabil Rusia – de la tehnologii la artă şi cultură înaltă – e construit pe model european. Occidental.

Eroii lui Tolstoi, care se vor confrunta cu armata lui Napoleon la Austerlitz şi Borodino, discută între ei franțuzeşte. Franceza e limba saloanelor aristocratice ruse, a artei şi culturii (Război şi pace începe cu un lung dialog în franceză). Mai sunt şi multe alte exemple de acest fel. Aşadar, chiar dacă ne aliniem – din inerție – Rusiei, tot în Europa vom ajunge, doar că mult prea târziu.

Azi, noi, basarabenii, nu bucureştenii lui Mateiu Caragiale, suntem „la porțile Orientului”, într-o zonă gri, în afara civilizației. România, dimpotrivă, e o poartă a Occidentului: de la Prut la Atlantic suntem într-un spațiu politic, economic şi cultural comun. Pericolul situării între modele paralizează propria imaginație. Citeam o carte a lui Philippe Sollers, fondatorul celebrei reviste Tel quel, L’École du Mystère (Şcoala misterului). Între misterul credințelor şi miracolele naturii, am reținut un pasaj în loc de o primă concluzie: există şi un mister al lipsei de imaginație, al resemnării, a nu-şi pune întrebări. Aş putea spune misterul lipsei de mistere, al previzibilității, dar nu e așa: suntem noi înșine o ciudățenie.

Adunând în muzeul imaginar al memoriei amintiri şi aventuri culturale într-o combinație extrem de bizară, nu ştim cum să le administrăm. Am putea şi aici să furăm din experiența altora. Una dintre eroinele lui Sollers păstrează în fondurile familiei o bonetă frigiană (simbol al Revoluției şi al Republicii – mvc) a unei străbunici, nişte însemne masonice ale străbunicului, carnetul de membru al partidului comunist aparținând bunelului, fotografia mareşalului Pétain păstrată de mătușă, dar și cea a lui De Gaulle, păstrată de unchiul ei. Motive de ură şi război civil în familie? Deloc. Cine îi cunoaște pe francezi ştie că asta înseamnă cel mult motive de discuții la apéro-uri.

La noi, membrii unei şi aceleiași familii au nu doar preferințe politice diferite, ei au luptat în armate diferite, au trăit în țări diferite sub regimuri diferite (ostile!). Ce facem cu această inimaginabilă moștenire culturală şi istorică? Procedăm simplu şi… mercantil (nici măcar pragmatic). Scoatem din cufărul muzeului personal recuzita bună pentru rolul de azi. De vrem să adunăm voturile unioniştilor, ne amintim de legăturile de sânge, de educația patriotică pe care ne-a cultivat-o vreo temerară profesoară, de prietenia cu scriitorii de formație intelectuală românească… Dar atunci când oferta (politică, financiară, socială) antioccidentală e mai tentantă, răvăşim cufărul cu amintiri culturale ruseşti, ne punem în funcțiune al doilea plămân. Personajul emblemă al acestei tranziții duplicitare e un politician expirat – deşi e încă tânăr şi energic – care, involuând de la calitatea de lider al unui partid unionist la postura ingrată de băiat de mingi al lui Voronin, apoi al lui Dodon, declarase că respiră cu doi plămâni, unul românesc, altul rusesc. Adevărat, în loc să-şi armonizeze respirația, aceşti doi plămâni se rod reciproc, unul dintre ei epuizându-şi definitiv resursele.

Nici măcar nu e original. Liderul socialiştilor, Zinaida Greceanîi, poreclită „Zina-carabina”, e născută în familia unor deportați, dar a făcut o carieră tipic nomenclaturistă. Atunci însă când oferta – mai curând financiară decât politică – „europeană” a fost mai mare, Carabina (împreună cu Dodon) şi-a descărcat votul de aur pentru un președinte proeuropean şi foarte antiputinist. Azi Dodon îl venerează pe Putin şi adună voturile nostalgicilor. E convenabil. Mâine însă, dacă va avea o altă ofertă, îşi va aminti că e născut „într-un sat de răzeși”, că mama toată viața i-a învățat pe copii limba română, bla, bla, bla…

Pentru că, în loc să beneficiem de un patrimoniu cultural complex, ştim să ne exploatăm (nu să explorăm) memoria selectiv. Pentru a ne justifica micile ticăloşii sau pentru a-i discredita pe alții. E misterul nostru.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)