A dispărut complexul de „slăbiciune” al femeilor

INTERVIU // Cunoscutul critic literar Al. Cistelecan scrie o carte despre poezia femeilor

– Stimate dle Al. Cistelecan, pregătiţi o carte despre poezia femeilor? Când aţi început-o? Cum s-a produs declicul?

Drept vorbind, doar o scriu, n-o şi pregătesc. Pentru asta mi-ar trebui o editură interesată şi încă nu ştiu niciuna.

Am început-o (dar, de fapt, sunt încă tot la început) mai demult, în joacă, de plăcere. (E drept însă că apoi a devenit treabă mai serioasă). Ca toate plăcerile însă, şi asta e mereu dată la o parte de tot felul de „urgenţe”.

Nu trebuie s-o luaţi însă chiar aşa de în grav. N-a existat nici un „declic”, pur şi simplu, am vrut să mă mai relaxez şi să văd dacă Ibrăileanu, un om atât de înţelegător la femei, avea dreptate când zicea că bărbaţii n-au cum înţelege poezia feminină de dragoste pentru că n-au cum s-o retrăiască, parcă aşa zicea.

– Cum credeţi, cu câteva secole în urmă, femeile compuneau poezii?

Depinde la cine anume vă referiţi, căci dacă vă referiţi la literatura noastră „câteva secole” e spus mult prea excesiv. În partea „feminină”, abia dacă sunt trei secole, dar nici alea întregi, fireşte. E drept însă că primele noastre poete „compuneau” poezii, cam aşa cum se dau compunerile la şcoală. Era strict caz de bovarism de salon şi de inimi în suferinţă (parte reală, parte de „formulă”).

 

– Când au apărut numele feminine în literatura română?

Prima „atestată” e Hermiona Asachi, dacă vă gândiţi la „nume” ca nume de autori (autoare). Pentru noi, ea n-a făcut însă decât câteva traduceri. Practic, galanteria junimistă le-a promovat de la „muză” la „autoare” şi le-a insuflat ambiţie literară sau boala autorlâcului. Iar Eminescu le-a fermecat ireversibil şi fatal. Cam tot atunci s-au apucat de compus şi preotesele din Ardeal (Maria Suciu-Bosco, bunăoară, o devansează cu câteva săptămâni pe Matilda Cugler-Poni, în privinţa debutului). Dar şi ele tot de inimă suferindă scriau. Aşa că putem vorbi de două cauze eficiente când e vorba de intrările feminine în poezie: bovarismul şi drama de infidelitate (care, fireşte, e întotdeauna a altora, nu a noastră; strict biografic vorbind, poetesele care-şi plângeau durerea de abandon nu erau deloc mai fidele decât perfizii lor iubiţi).

Dacă însă vă gândeaţi la „eroinele” de literatură, aş zice că abia zeii au mai reuşit să le facă oarece concurenţă femeilor în literatură. Dar şi ei au pierdut până la urmă.

– Expresia „un mare poet” este echivalentă cu expresia „o mare poetă”?

„O mare poetă” e „un mare poet”. Nu şi invers, aşa că avantajul e unde e. De partea poetelor, fireşte.

– Ce se întâmplă cu poezia scrisă de femei în secolul XX?
Lucruri eminent bune. E secolul în care a dispărut complexul de „slăbiciune” al femeilor şi în care poetesele n-au mai avut a se inhiba în faţa confraţilor. Chiar şi la noi secolul XX, deşi începe cu un stol de post-eminesciene şi sămănătoriste, e repede martor al emancipării „estetice” a liricii feminine. Deja poetesele simboliste sunt deplin „sincronizate”, ba unele chiar provocatoare. Dispare sfiala în faţa corporalităţii, se lansează tupeul şi, fireşte, până la urmă, dispare şi decenţa. E secolul în care paradigmele feminităţii au un curs aproape dramatic: el începe cu paradigma pudibondă, continuă cu cea a emancipării, trece la cea provocatoare şi sfârşeşte cu deconstrucţia feminităţii, cu poetesele macho. E o parabolă aproape completă a feminităţii, de la expoziţia de sensibilitate până la exhibiţionism şi la eforturi de transsexualizare.

– Cum ar arăta poezia română contemporană fără versurile poetelor?
Nu cred că se mai poate închipui aşa ceva. Dar şi dacă s-ar putea, ar arăta rău.


– Care sunt calităţile şi defectele liricii feminine?

Azi nu prea cred să existe „calităţi şi defecte” specifice. Pe vremuri, desigur, se putea acuza o formulă de strictă sensibilitate, apoi un retorism sentimental de salon (asta cam până în zorii modernismului), dar în rest sunt cam aceleaşi calităţi şi defecte. Poate unele obsesii să le fie specifice, întrucât văd la multe poete că au o problemă cu propria condiţie şi că încearcă să o exorcizeze. Nu cred că se poate, nu există transsexualizare în poezie pentru că ea e mai sinceră, mai autentică şi decât depoziţiile de pe canapeaua psihanaliştilor; e perfect transparentă pentru marile teme şi frământări, pentru condiţia umană specifică. Şi apoi poate că Jung avea dreptate când trecea la a anima aproape toate calităţile de artă. În orice caz, poezia feminină nu e neapărat poezia scrisă de femei (deşi am luat-o aşa, simplist). Problema feminităţii poeziei e mai complicată, dar, mergând pe arhetipurile lui Jung, femeile sunt în avantaj, calităţile „native” ale artei sunt de partea lor. Fireşte că depinde cum sunt fructificate, dar asta e o problemă personală a fiecărei poete (şi poet).

– Unde sunt cititorii de poezie? Câţi sunt? Ce chipuri au?
N-ar trebui să aveţi angoasa asta de număr. Sunt câţi trebuie. Întotdeauna sunt atâţia cititori de poezie câţi trebuie. Nu mulţi, dar nici disperat de puţini. Dacă toţi scriitorii de poezie, bunăoară, ar şi citi poezie, ar fi deja prea mulţi. Bine că n-o fac, i-ar încurca pe editori, care s-ar vedea nevoiţi să urce tirajele de poezie la câteva mii. Cititorii pe care-i căutaţi sunt lângă dvs. Dacă vă uitaţi bine, îi puteţi vedea citind.

Ce s-a schimbat în poezia română după 2000?

 

În mare, două secularizări tematice: erotismul şi religiozitatea, separat sau împreună. În mic, o trecătoare uniformizare „stilistică” ce trage spre minimalism şi denotativ. Dar asta e întotdeauna o criză a imaginaţiei, e semn că imaginativul nu poate ieşi din clişee; e mai uşor să propui o poetică antiimaginativă decât să inventezi o imaginaţie. Pe de altă parte, această poezie „săracă” şi exhibiţionistă traduce, fără îndoială, multă disperare existenţială, chiar dacă ia forma unei plictiseli consistente; sau mai ales atunci; un om plictisit nici nu realizează că e, de fapt, disperat.

– Aveţi poete preferate?

Am, fireşte.

– Aveţi prietene poete?

Asta e întrebare de pus?

– O poetă nu trebuie să aibă niciodată aspectul unui fotomodel?

 

De ce să nu aibă? Pentru una din primele noastre poete (necunoscută altminteri, Maria Suciu Bosco) s-a făcut moarte de om. Ar fi putut fi un semn pentru specia poetică feminină care i-a urmat, un semn de frumuseţe blestemată, de frumuseţe care aduce suferinţă. Şi au fost, într-adevăr, multe poete frumoase (femei frumoase) de pe urma cărora au rămas drame. În principiu, e mai greu pentru o femeie frumoasă să scrie poezie, întrucât are mai puţine frustrări, mai puţină „materie” sentimental-resentimentară. Îşi găseşte satisfacţiile existenţiale mai uşor. Poate nu şi pe cele spirituale. Cine ştie cu adevărat drama frumuseţii? E posibil să fie mai greu de îndurat decât altele. E poate preferabil ca poetele să fie doar drăguţe. Cam cum e contingentul tinerelor poete de azi, fete drăguţe, dar drăguţe într-un anumit standard. O poetă femeie-fatală e şi un eveniment cultural, nu doar unul senzual.

– În cât timp citiţi o carte de poezie? Faceţi note în ea? O lăsaţi curată?

Nu prea. O las de obicei cu tot felul de sublinieri şi semne. Nu fac note, pentru că mi-ar fi greu să le descifrez apoi. Am un scris ilizibil.

De regulă, când citesc o carte de poeme, citesc mai multe. Din pricina memoriei slabe, trebuie să recitesc toate cărţile poetului respectiv. Îmi ia ceva timp.

– Unde mai păstraţi cărţile de poezie? Aveţi un depozit? Le daţi la maculatură pe unele din ele?
Am o bibliotecă, normal. Nu, nu le dau la maculatură. Dublurile le dau studenţilor.
O să aveţi în cartea despre poezia femeilor şi un capitol consacrat poetelor din Basarabia?

Nu un capitol aparte. Basarabia e o unitate politică, dar nu cred să existe graniţă literară între ea şi România. Vor fi la locul lor.
După părerea mea, aşa cum bărbaţii au nevoie de filosofie, femeile au nevoie de poezie. Părerea dvs.?
Părerea mea e că bărbaţii au nevoie de femei.

– Ce legături (mai) există între Târgu Mureş şi Chişinău?
Ale mele-s destul de slabe, aş zice. Dar Universitatea „Petru Maior”, unde lucrez, are legături bune şi, din când în când, ne întâlnim cu colegi din Basarabia. Oameni foarte bine pregătiţi (de fapt, mai mult doamne, dar cu atât mai mult).


– Când o să veniţi la Chişinău?

 

Habar n-am. Poate…

– Mulţumesc!

Interviu realizat de Irina Nechit

———————————————————————————————————————-

Date biografice Al. Cistelecan

Al. Cistelecan este un critic literar de prestigiu, dintre numeroasele premii obţinute, amintim Premiul „G. Călinescu” pentru volumul „Poezie şi livresc” (1987), Premiul pentru critică şi istorie literară al Uniunii Scriitorilor din România pentru volumul „Celălalt Pillat” (2000), Premiul Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România, Premiul revistei „Cuvântul”, Premiul pentru critică literară al Asociaţiei Scriitorilor din Târgu-Mureş, Premiul pentru excelenţă al Studioului de Radio Târgu-Mureş. Activitatea profesională a lui Alexandru Cistelecan cuprinde următoarele etape: profesor la Şcoala generală Cehu Silvaniei, jud. Sălaj (1974-1975); redactor la revista „Vatra”, Târgu Mureş (1987-1993); din 1993 până în prezent – redactor-şef adjunct al aceleiaşi reviste; 1994-2000, lector de literatură română contemporană la Universitatea „Transilvania”, Braşov; 2001-2004 – conferenţiar de literatură română contemporană la Universitatea „Petru Maior”, Târgu Mureş, profesor la aceeaşi universitate.

The following two tabs change content below.
Irina Nechit

Irina Nechit

Irina Nechit

Ultimele articole de Irina Nechit (vezi toate)