Cruciada împotriva copiilor

adrian-ciubotaru.f.nadea-roscovanu-1024x716

După scrutinul de duminică am sărit (aproape) cu toții în capul tinerilor. Le-am incriminat nu numai absenteismul (fără a ști exact câți dintre ei au avut realmente posibilitatea să voteze, în RM sau aiurea), ci și indiferența, pasivitatea, modul superficial în care tratează viața politică și socială a țării, dar și propriile lor responsabilități sau obligații civice.

Puține voci au îndemnat la temperarea discuțiilor și la o apreciere mai cumpătată a prezenței relativ reduse a tinerilor la urne. Unii au zis că aceasta se explică, elementar, tehnic, prin imposibilitatea de a vota în orașele în care își fac studiile, dar în care nu au viză de reședință. Alții le-au justificat gestul prin dezamăgirea pe care le-a provocat-o clasa politică îndeobște, mai ales după 7 aprilie 2009.

Cred că tinerii de azi nu trebuie nici judecați, nici justificați pentru atitudinea lor față de prezentul și viitorul țării. Ei sunt (deja) conștienți că problemele cu care se confruntă statul și societatea nu se datorează doar partidelor care ne-au guvernat/ opus guvernării și nici ariviștilor care au creat ori s-au servit de aceste partide în scopuri personale. Au înțeles la timp că eroarea e sistemică, imposibil de reparat cu doi-trei oameni, că nicio soluție nu poate funcționa într-o lume în care clientelismul, nepotismul și corupția sunt norme ale vieții de zi cu zi, acceptate de întreaga comunitate.

Și nici nu ar fi putut gândi altfel, întrucât așa i-am învățat noi să gândească. Pragmatismul lor, simplist și cinic, este, în mare parte, mimetic, dacă nu e rodul unei educații directe. Calculul feroce în tot și în toate, credința că, în absența rudelor necesare, pot izbândi doar pe cont propriu și, de regulă, nu aici, lipsa oricărui releu cultural care să-i lege, mental sau sentimental, de mediul cu care întrețin mai curând o relație biologică decât socială sunt reflexele unui organism crescut într-o ambianța percepută din start ca ostilă. De 18-25 de ani – să nu uităm, aceasta e prima generație de după proclamarea independenței! – îi facem ostaticii greșelilor și nereușitelor noastre. Dar mai ales a erorilor noastre de percepție și de comportament social. Ca profesori, îi instruim prost la școală, umilindu-i fie și numai prin incompetența cu care o facem. Ca părinți, îi învățăm (dacă-i învățăm!) să supraviețuiască așa cum supraviețuiește “toată lumea”, să procedeze ca toți pentru a nu deveni fraieri. Ca societate, o societate atomizată și desolidarizată tocmai în punctele care i-ar asigura coeziunea și deci viitorul, îi îndemnăm să emigreze, să plece și să perceapă traumatismul plecării ca pe o mare bucurie, ca pe o eliberare.

Sub presiunea rețelelor sociale, din impulsul de a participa la o nebunie colectivă (entuziasmul juneţii e aproape întotdeauna gregar), numărul votanților tineri și foarte tineri ar putea crește în turul doi al alegerilor. Acolo unde acest lucru e, repet, tehnic posibil. Dar aceasta nu le va schimba atitudinea față de prezentul și viitorul țării în care (deocamdată) trăiesc. Un prezent care “nu le aparține” și un viitor care “nu există” – este chiar ceea ce le-am tot spus acestor tineri de vreo două decenii încoace. Și atunci ce fel de pretenții am putea avea față de ei?

The following two tabs change content below.
Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Ultimele articole de Adrian Ciubotaru (vezi toate)