„30 de minute cu Kalaşnikovul ţintit asupra mea”

Opiniile profesorilor Universității de Stat din Tiraspol despre Războiul de pe Nistru, la 27 de ani de la agresiunea Rusiei asupra Republicii Moldova   

Ar fi fost de neconceput acum 27 de ani să aduci o mulţime de oameni neinformați din stânga Nistrului ca să îşi dea voturile pe bani la Chişinău. Universitatea de Stat din Tiraspol era un centru cultural și politic în care a fost amenajată o secție de votare pentru alegerile prezidențiale din 1991, singura secție de votare a Chișinăului deschisă vreodată la Tiraspol! Sub amenințări și violențe, moldovenii din stânga Nistrului au mers atunci conștienți să își decidă viitorul. Alte vremuri. Profesorii acestei universități au fost coloana vertebrală și modele de curaj și demnitate în stânga Nistrului. Ei nu au fost întrebați niciodată ce cred despre orașul în care și-au trăit o bună parte a vieților lor. Evocăm aici opiniile lor despre Războiul de pe Nistru publicate recent în cartea „Universitatea de Stat din Tiraspol în perioada Războiului de pe Nistru”, autori: Ilie Gulca şi Svetlana Corobceanu.

 Mitrofan Ciobanu: „Noi am demonstrat că, într-un stat mic, se poate face un tărăboi mare”

„Moldova are oameni deştepţi şi populaţia ei ar fi putut trăi mai bine, dacă oamenii ar fi fost mai uniți. Din păcate, continuăm să fim dezbinaţi după criteriul etnic. Mă așteptam și credeam că, într-un stat mic, se putea face ordine. Noi am demonstrat însă că, într-un stat mic, se poate face un mare tărăboi.”

„La noi, dacă cineva depune un efort în campania electorală pentru un partid și dacă formațiunea învinge, cere neapărat o funcție. Odată ajuns în fotoliu, nu face un bine acestui stat, ci își urmăreşte propriul interes. Și de aici ni se trage necazul… Un stat este cu adevărat democratic atunci când legea stă în capul mesei și avem instituții de drept independente, care își fac treaba”.

 Tudor Cozari despre impostura și sfidarea lui Andrei Safonov

„Imaginați-vă o sală de festivități în care sunt adunați toți profesorii institutului…, iar în fața lor se află un farsor, așa-numitul «ministru al educației» al «rmn»”, relatează profesorul Tudor Cozari simulacrul de adunare la care au fost obligați să asiste membrii corpului didactic al Institutului la 19 iunie 1992, ultima umilință pe care aveau să o suporte.

„Pretinsul ministru ne-a spus pe șleau că trebuie să scriem cerere ca să fim angajați la noua lor instituție de învățământ superior… Eu nu am putut să tolerez această scenă… și l-am întrebat: «Stimate Domn, în baza căror merite ați devenit Dvs. ministru al acestei republici?!». La care el mi-a replicat: „Неисповедимы пути Господни”, își amintește omul de știință despre atitudinea sfidătoare a lui Andrei Safonov, devenit între timp politolog stabilit bine-mersi la Chișinău.

Igor Postolachi: „Planul creării enclavei în stânga Nistrului exista de mult”

„Fost director al unei uzine din Kahovka Nouă, Ucraina, Smirnov a fost transferat la Tiraspol în 1987, în calitate de director la Întreprinderea «Elektromaș». Ne-am întâlnit prima oară pe teritoriul întreprinderii de textile din Tiraspol.

Țin minte că Smirnov ne-a întrebat, printre altele: «Как вы думаете, если мы сегодня создадим нашу молдавскую республику?…» I-am răspuns: «Ce fel de republică moldovenească? Toate cele 19 școli din Tiraspol sunt cu predare în limba rusă…». Mai târziu, văzându-l la televizor, mi-a amintit de întrebarea lui, care, inițial, îmi păruse lipsită de importanță. Am realizat că avea demult conturat planul creării enclavei separatiste în stânga Nistrului”, ne spune profesorul.

Ştefan Urîtu: „Oricine putea să cedeze nervos în sistemul acela”

„Foarte mulţi oameni au fost încarceraţi ilegal, chinuiţi, torturaţi prin brigăzi de tractoare, subsoluri… Mulţi au fost omorâţi. Numai în dosarul în care am fost eu reţinut am văzut o listă de vreo 30 de persoane: se numea Grupul «Bujor». Toţi am devenit victime ale strategiilor Rusiei doar pentru că separatiştii se temeau că, lăsându-ne în libertate, am fi putut zădărnici planurile lor diabolice. Şase dintre deţinuţi, pe care Amnesty International i-a supranumit Grupul „Ilaşcu”, au fost încarceraţi pentru a le fi de învăţătură altora…”

„La 2 septembrie 1991, cu ocazia împlinirii unui an de la autoproclamarea aşa-numitei rmn, Alexandru Leşco, Andrei Ivanţoc şi alţi băieţi au comandat la fabrică rulmenţi şi au afişat de pe blocurile cu 16 etaje, de-a lungul străzii centrale (str. 25 octombrie), dintr-o parte în alta, drapele tricolor. Au venit pompierii, dar le-a luat ceva timp ca să le scoată…”

„Într-o dimineaţă, fiind deja încarcerat, l-am auzit pe Andrei Ivanţoc strigând de Doamne fereşte. Auzindu-i vocea, înţelegeam că este peste o celulă. Zicea că i-au spus că îl duc să-l împuşte… Se auzeau bătăi în alte uşi, îi strigau: «Терпи!», «Замолчи!». Oricine putea să cedeze nervos.”

Vladimir Postica: „Am fi putut să eliberăm Grupul Ilașcu, însă careva de la Chișinău s-a opus”

După arestarea membrilor grupului Ilașcu, Vladimir Postica a format un comitet pentru eliberarea lui Ştefan Urâtu şi apoi a tuturor membrilor aceluiaşi grup. Din comitet mai făceau parte consilieri din Odesa și de la Chișinău: „Am găsit un avocat, Vozian, și, în pofida faptului că dl Urâtu nu voia să iasă din izolator, am continuat să milităm pentru eliberarea sa…”.

„Au fost momente în care am fi putut să îi eliberăm chiar în vara lui 1992, însă careva de aici, de la Chișinău, din Frontul Popular, s-a opus. Am avut o propunere argumentată, dar au refuzat, invocând că nu e momentul. Am umblat ulterior pe la Snegur și Lucinschi pentru a obține apartamente pentru familiile deţinuţilor, aceştia din urmă rămânând întemnițați la Tiraspol.”

Mircea Snegur: „Băştinaşii susţineau integritatea statului”

„În campania electorală pentru prezidenţialele din 1991, întâlnirile cu cetăţenii din stânga Nistrului au constituit un capitol aparte… Pe de o parte, susţinătorii separatismului se pregăteau de referendum în vederea proclamării aşa-zisei rmn şi alegerea pretinsului prezident al acestei creaturi. Ambele acţiuni au fost fixate pentru 1 decembrie. Pe de altă parte, băştinaşii susţineau integritatea statului şi doreau să participe la scrutinul prezidenţial din RM, dar nu era deloc simplu să o facă în condiţiile unei isterii anti-Snegur fără precedent…

„Am efectuat totuşi întâlniri electorale cu participarea amplă a cetăţenilor din Mălăieşti (raionul Grigoriopol), Pârâta, Cocieri (Dubăsari), Copanca şi Caragaş (Slobozia), precum şi a colectivelor de la Fabrica de Conserve din Tiraspol, Uzina „Moldavkabel” şi Combinatul de Mătăsuri din Tighina. Pe 28 noiembrie 1991, o întâlnire de excepţie am avut-o cu colectivul Institutului pedagogic din Tiraspol (…).

Petru Tolocenco: „30 de minute cu arma ţintită asupra mea”

„În una din zile, un cazac cherchelit a dat buzna în biroul meu. Eram numai secretara şi eu. A început să înjure, să lovească cu pumnul în masă. Am apelat la ajutorul miliţiei. Un milițian a ţinut să mă întrebe: «E o persoană înarmată?». I-am spus că da. «A tras?» I-am spus: «Nu, dar e pe cale să o facă». Dacă n-a tras, nu-i nimic grav, mi-a dat de înţeles individul şi nu s-a mai prezentat la faţa locului. Am început să vorbesc pe cât puteam de calm cu persoana beată și înarmată. Cât a stat în cabinet, vreo jumătate de oră, a stat cu arma ţintită spre mine.

Îmi făcusem până atunci o imagine despre căzăcime din filme. În realitate, am văzut că oamenii aceştia păreau turbaţi. Mai ales dacă le-ai dat arma în mână puteau să tragă şi chiar trăgeau. Băgau spaima în oameni.”

Svetlana Corobceanu, Ilie Gulca