30 de ani de la Revoluția din decembrie 1989

Cu prilejul celor 30 de ani de la Revoluția din decembrie 1989, le-am adresat câtorva scriitori din România următoarele întrebări:

  1. Ce făceați, unde erați în decembrie 1989?
  2. Ce știați de Ceaușescu în copilărie, tinerețe?
  3. Cum e România acum, la 30 de ani după revoluție?

Publicăm răspunsurile scriitorilor și le aducem calde mulțumiri pentru receptivitate.

 

  1. O. Bobe: „România e în cel mai bun moment istoric al ei”
  2. În decembrie 1989 aveam 20 de ani și, pentru că picasem de trei ori admiterea la facultate, lucram în Portul Constanța. Eram angajat la o întreprindere a Ministerului Industriei Constructoare de Mașini, iar sarcina mea era să preiau în gestiune automobilele care veneau de la fabrici și urmau să plece la export și să le scot din gestiune, atunci când erau încărcate pe vapor. Aveam biroul într-o baracă din tablă și PFL și lucram în ture de 12 cu 24 de ore, și ziua, și noaptea. Între timp, învățam, ca să dau din nou examen de admitere la facultate.
  3. În mare, știam despre Ceaușescu cam tot ce știu și acum. Nu-mi dau seama de unde, probabil că din frânturi de discuții auzite la cei mai în vârstă sau din diverse aluzii în conversații. Discursul dublu funcționa perfect și, de exemplu, despre idealismul nătâng al lui Ceașescu de a plăti repede toată datoria externă aflasem pe la 17 ani inclusiv de la profesorul de filozofie marxistă și de economie politică, care era și secretarul de partid al liceului.
  4. Pe de o parte, dacă ne gândim că e membră a Uniunii Europene și a NATO, că e o democrație funcțională, chiar și așa, cu toate hibele care se văd, România e în cel mai bun moment istoric al ei. Pe de altă parte, cred că e într-o criză de creștere, așa cum e orice om la începutul adolescenței: scheletul ei a devenit mai fragil, vede uneori ca prin ceață, a devenit mai nervoasă și mai degrabă reactivă decât activă, îi lipsește încrederea în sine și nu știe prea bine ce-o să facă în viitor, de multe ori visează cai verzi pe pereți.

 

 

Simona Grazia-Dima: „Dictatura mi-a marcat viața, destinul”

Întrebările îmi răscolesc amintiri extrem de dureroase. Răspunsurile nu pot fi schematice. Dictatura mi-a marcat viața, destinul. Am absolvit facultatea ca șefă de promoție națională, dar, cu toate acestea, orașele mari fiind închise, în acei ani ’80, nu am avut acces, la repartiția republicană ținută conform listelor de posturi afișate, la un serviciu în propriul oraș, unde îmi erau familia, reședința, bibliotecile. Prin viziunea pe care mi-am făurit-o devreme în viață, printr-o benefică detașare față de orice sistem, am fost creația nu a vreunui regim, ci a mea și a celor ce au crezut în mine.

La 15 ani lectura mea preferată era Țiganiada, iar una din preocupările mele devorante, găsirea soluției la problema sistemului ideal de guvernământ. Nu cred că există unul perfect, iar evoluția unei forme de guvernământ se petrece firesc, odată cu evoluția spirituală. Adevărata revoluție, cred eu, este cea pornită dinăuntru.

Eram disperată în 1989, mă gândeam să emigrez, fiindcă poezia și gândirea mea nu-și găseau locul în epocă. Dar am intuit de la început că nu este ceva în regulă cu cele întâmplate în decembrie. Nu se legau niște lucruri. Mi-am cristalizat, în timp, certitudinea că la evenimentele respective au concurat mai mulți factori – interni și externi –, o strategie deliberată, bine pusă la punct. În ceea ce mă privește, nu m-am identificat niciodată cu aceste planuri cinice, ci doar cu speranța și credința, autentice, ale oamenilor obișnuiți, sătui de tiranie. Primele zile la Timișoara, unde locuiam pe atunci, au fost îngrozitoare. Veneam de la serviciu, de la Biblioteca județeană, aflată în centrul orașului, printre gloanțe, iar când ajungeam pe Splaiul Galați, la trei sute de metri de locuința mea, din poarta Băilor publice Neptun un soldat mă țintuia cu pușca încărcată, întinsă inflexibil spre mine. Mă întrebam cu jale de ce eu, civil neînarmat, trebuie să suport acest lucru? De atunci s-au schimbat multe, dar nu toate în bine. Întreprinderile naționale au fost falimentate, mâncarea se importă și nu mai are niciun gust, pădurile dispar, țara se depopulează, brutalitatea, impolitețea, apoeticul și indiferența sunt ordinea zilei. Cu toate acestea, păstrându-ne în suflet credința, nu mă îndoiesc că putem răzbi până la capătul cuvântului nostru.

 

 

Svetlana Cârstean:România e o țară liberă, în care viața e încă grea”

  1. În decembrie 1989 eram acasă la părinții mei, la Botoșani, adică în vacanță. Îmi cumpărasem cărțile noi care apăruseră, Mircea Nedelciu, „Și ieri va fi o zi”, și „Visul” de Mircea Cărtărescu. Le citeam și simțeam în mod nedeslușit că vin vremuri noi, dar mă interesau atunci doar scrisul și cititul, asta mă făcea fericită. Am plecat mai devreme în vacanță în acel an, într-un fel nu mi-am iertat niciodată asta, am trăit ultimele zile din 1989 cu o mare frustrare, mă simțeam absentă din poveste, era ca și cum aș fi chiulit de la cel mai important moment. Am aflat despre începuturile revoluției de la colega și prietena mea din Timișoara, Adriana Săftoiu de acum – și ea plecase devreme din București. Îmi amintesc că am vorbit pe telefonul fix și am aflat primele detalii care păreau dintr-o poveste imposibilă: lupte de stradă, morți, răniți, controale teribile la sosirea în gara din Timișoara. Apoi a urmat ceea ce știm cu toții. În plus pentru mine, sfîrșitul acelui decembrie și implicit al anului 1989 a însemnat să aflu adevărata poveste a tatălui meu, o istorie pe care pînă atunci nici nu am știut-o, nici nu am bănuit-o, atît de mare era frica de adevăr în acele vremuri : tatăl meu era o victimă a ororilor din anii 50, un fiu care a plătit din greu pentru vini imaginare ale tatălui, cu care el nu avea nici o legătură. Dar asta e déjà o altă poveste, pe care mi-a spus-o el însuși atunci pentru prima dată.
  2. Era confuz ceea ce știam despre Ceaușescu. Știam că nu era ceea ce părea în propaganda vremurilor. Dar spun confuz pentru că era greu să nu crezi nimic, să nu vrei să te lipești de o imagine idealizată, utopică, de o promisiune falsă a unui tată bun și atotprotector, să nu vrei să crezi într-o minciună.
  3. E departe de acea Românie din 1989. În multe feluri. Consider un privilegiu să trăiești peste mai multe timpuri istorice, să vezi un oraș, o țară, oamenii din ea cum se schimbă. România e o țară liberă, în care viața e încă grea.

Oana Stoica: „Un proces al comunismului ne-ar fi făcut bine, ca naţiune”

  1. Aveam 16 ani în decembrie 1989 şi eram în vacanţă la bunici, în Călimănești, Vâlcea. De fapt, la bunicul, pentru că bunica murise cu două luni înainte, dând complet peste cap familia noastră, ca un preambul la Revoluţie. Era prea cald pentru decembrie şi bunica nu mai era. În 18 decembrie, l-am auzit pe Regele Mihai la Radio Europa Liberă şi am aflat că erau manifestaţii la Timişoara. Ştiam că se întâmplase ceva, dar nu ştiam unde. Într-una din nopţile precedente – nu îmi amintesc exact când -, se auzise zgomot de maşini mari şi multe care treceau pe strada noastră. Dimineaţa, pe la porţile vecine ieşiseră femeile, plângeau şi spuneau că noaptea veniseră – oameni de la Securitate sau Armată, nici asta nu se ştia exact – şi ridicaseră toţi bărbaţii între 20 şi 45 ani, le dăduseră nişte bâte şi îi urcaseră în camioane. Unde i-au dus, nu se ştia. Aceştia au fost, probabil, “huliganii” care “au justificat” intervenţia în forţă la Timişoara.
  2. Când i-am spus că au căzut comuniştii, bunicul m-a întrebat dacă se întoarce Regele. Apoi nu m-a mai întrebat nimic. În cele câteva zile până la caricatura de proces a Ceauşeştilor şi execuţia lor, dacă i-aş fi întâlnit pe stradă, cu mâinile mele i-aş fi omorât. Îmi amintesc acea ură, era vie, concretă, palpabilă. Ceauşescu fusese peste tot, aproape că îl respiram. Înainte de Revoluţie, mă gândeam că nu se poate ca asta să fie lumea în care traiesc (tăcută, tristă, temătoare), dar nu mi-aş fi imaginat că s-ar putea schimba. Eram dezamăgită, nu dizidentă. Vedeam că e rău, dar nu ştiam că poate fi altfel.
  3. 30 de ani mai târziu s-au schimbat multe. Avem mai multe, ştim mai multe, putem mai multe. Dar diferenţele dintre noi s-au accentuat: sărăcia e mai mare, educaţia e mai puţină. Suntem zgomotoşi, dar singuri. Acum nu l-aş mai ucide pe Ceauşescu, şi nu din milă. Un proces al comunismului ne-ar fi făcut bine, ca naţiune. Cred că ne lipseşte asta, să ne cunoaştem trecutul şi să ni-l asumăm. Suntem atât de confuzi, nu ştim încotro mergem căci am uitat de unde venim.

Bogdan Ghiu: „Tatăl meu a fost prizonier politic în URSS”

  1. Trăiesc în plină „numerologie” personală: în decembrie 1989 abia împlinisem 31 de ani, iar de atunci s-au scurs 30 de ani. Revoluția la 30 de ani! În acel moment precis eram deja „parazit” (căci „șomer” nu se putea spune în comunism) de mai mulți ani, adică blocat în „triunghiul Bermudelor” care intercondiționa fatal locul de muncă, de locuință și de buletin: una fără alta nu se putea. Tocmai îmi apăruse (grație lui Paul Georgescu) o treime de carte de poezie (debutul de unul singur, nu în colectiv), dar intrările în Uniunea Scriitorilor erau blocate, așa că nu aveam statut social, nu existam social. După ce aflasem concret ce se întâmpla la Timișoara (inclusiv prin deplasarea la București a lui Petru Ilieșu), mă aflam la Craiova, în casa mult mai bine încălzită și mai aprovizionată a soțului mamei mele, împreună cu cei doi copii ai mei, Miron și Daria, încă mici. Mădălina, soția mea, care era, social, „bărbatul” casei, rămăsese la București. Când a început, la televizor, Revoluția, adică în momentul când am „intrat în direct” cu privirea halucinată a lui Mircea Dinescu, susținut „dramaturgic” de Ion Caramitru, și în noaptea care a urmat, i-am spus fiului meu, care avea nouă ani, să se uite la televizor, chiar dacă nu înțelege totul (sau nimic), ca să-și întipărească istoria în memorie. După care am reușit să-l prind la telefon pe Stelian Tănase, care m-a chemat degrabă la București, la înființarea Grupului pentru Dialog Social (între altele), după ce în gară și prin tren mă lăsasem de mai multe ori percheziționat de „gărzi populare” revoluționare, temându-mă că fața mea de atunci, profund și întunecat bărboasă, ar putea trezi suspiciuni „arăbești”, adică „teroriste”, deja instilate de puterea proaspăt instaurată a lui Ion Iliescu. Începuse contra-revoluția. Iar eu pur și simplu, mai la propriu decît mulți alții, dar la fel ca noi toți, „veneam pe lume”.
  2. În momentul Revoluției, despre Nicolae Ceaușescu știam deja de mult totul, până la saturație și greață, eram doar cu ochii pe ceasul istoriei, așteptam doar să-i treacă vremea, știam că, într-un fel sau altul, îi voi (vom) supraviețui. M-am născut în iulie 1958, când „național-comunismul” românesc, aflat încă în germene, reușise să-l convingă pe ocupantul sovietic că poate gestiona – doar prin exces de zel, firește – singur situația, și ultimele trupe sovietice părăseau România, după ce, în februarie, tatăl meu, fost prizonier politic în URSS vreme de un deceniu, fusese arestat, alături de alte mii și mii de „dușmani ai poporului”, drept dovadă de capacitate proprie, de către puterea comunistă băștinașă. Nicolae Ceaușescu venise la putere când intram eu la școală, așa încât se poate spune că am crescut și m-am format sub Ceaușescu – sau în timpul lui: am fost contemporani. Marea problemă, greu de articulat și chiar de divulgat azi, e că eram (cel puțin o parte dintre noi, din generația mea), inconștient, de stânga, adică visam la un adevărat socialism, nu la caricaturalul neolegionarism comunist.
  3. La 30 de ani de la Revoluție ne aflăm în lumea crudă, rece, seacă, a neoliberalismului neocolonial planetar periferic, în care puterea nu se mai impune, „analogic”-prostește, prin Ziduri materiale, ci „digital”, prin reflexe condiționate semiocapitalist. Altă lume, aceeași rapacitate. Cu precizarea, totuși, că, strict local, perioada postrevoluționară, în care am fost recuperați marginal de către Occident, depășește deja, ca durată, atât mult lăudata epocă interbelică, cât și mult disprețuita perioadă comunistă. Vorba unui interesant artist-teoretician contemporan (Ion Dumitrescu), ar trebui să începem să ne saturăm să gândim în termeni de „post-” și să trecem la treabă, adică să ne gândim și să ne autoconcepem în termeni de „pre-”: să începem, naibii, ceva!

Moni Stănilă:„Bine că am scăpat din iad”

  1. În decembrie 1989 eram acasă, aveam 12 ani neîmpliniți. Dar imediat ce am aflat de revoluție, am ieșit în stradă, copii și adulți. Am mers, pentru prima dată în viață, zece kilometri pe jos prin toate satele comunei Tomești (județul Timișoara, n.n). Ne-au dat nouă, copiilor, să fluturăm drapelul. La brutărie ne-au așteptat cu pâine și sare. Îmi amintesc că încă nu căzuse Ceaușescu, dar intrase și Bucureștiul în revoluție. Strigam „Jos Ceaușescu” și țin minte că bătrânii plângeau în porțile caselor când treceam. Era un om din Tomești, Ghinti, el a pornit totul, a legat în spatele mașinii portretul lui Ceaușescu și alte materiale, pe care le târa după mașină. Apoi ne-am adunat. Când, în sfârșit, au anunțat la televizor că a fugit Ceaușescu, am plâns în hohote. Eram mică, dar mă blocasem, fiindcă știam că au murit mulți. Inclusiv Sorin Leia, un tânăr de la noi, a fost împușcat în cap la Timișoara. Și plângeam fiindcă nu puteam să înțeleg de ce a fost nevoie să moară oameni ca el să plece. Plângeam de ciudă.
  2. Oh, multe! Era icoana ateismului. Era la începutul fiecărui manual, pe peretele oricărei instituții. Eu am învățat să scriu și să citesc la patru ani, din cauza asta făceam mai multe greșeli decât colegii mei. Cum se spunea atunci: mâncam literele. Și țin minte că eram pe clasa a doua și învățătoarea a citit greșelile mele în fața clasei, ca să vadă și colegii câte greșeli fac. Era prima pagină din caiet și ea a citit: „Tovarșul Nicole Ceușescu, secretar genebral al partidlui român”. Mi-a rămas în minte, fiindcă m-am simțit prost că a citit tuturor greșelile mele, dar totodată îmi dau seama acum că acestea erau primele lucruri pe care trebuia să le scriem în caiete. Deci știam toți cine e Ceaușescu, dar fiind copii, nu îl percepeam ca pe un dictator. Nu ni se părea aberant că trebuia la serbări să cântăm strofe de acest fel: „Să trăiască Ceaușescu, / toți copiii cântă în cor, / Să-nflorească România, / Comunismul în viitor” și multe altele la fel.
  3. Tristă, dar liberă. Derutată, dar liberă. Datoare vândută, dar liberă. Poate astăzi intelectualii nu mai sunt luați în seamă. Poate preoții nu mai sunt la fel de respectați ca în alte perioade istorice. Dar cel puțin, nu mai sunt uciși în închisori. Noi am dus foame în comunism. Dar case și locuri de muncă aveau toți. Învățământul era gratuit. Dar ce contează aceste beneficii? Chiar să fi fost și mâncare din belșug. Un loc în care gândirea e crimă și e pedepsită cu închisoarea, e un iad. Bine că am scăpat din el!

Gelu Diaconu: „Era un miracol că strigam Jos Ceaușescu! Drumul României este unul european”

 

  1. Eram în București, în decembrie 1989, lucram la tipografia Informația, în Palatul Universul de pe strada Brezoianu. De când începuseră să se confirme zvonurile despre ce se întâmplase la Timișoara, Capitala stătea pe un butoi de pulbere. Se simțea tensiunea în aer. Având serviciul în centru și luînd pulsul străzii zi de zi chiar în inima orașului, întelesesem că e doar o chestiune de zile până când avea să se întâmple ceva. Pe 19 decembrie a avut loc o explozie la o conductă de gaze la hotelul Ambasador. Au zburat efectiv vitrinele cofetăriei Ambasador. A fost o minune că n-a început atunci, fiindcă lumea era foarte nervoasă și se strânsese ca la circ. Nu aveam voie să circulăm în grupuri. Securiștii și patrulele încercau să disperseze lumea. Toți credeam că era vorba de un atentat. N-a fost până la urmă decât un accident. Apoi a venit ziua de 21 decembrie, cu adunarea de la CC și cu tot ce s-a întâmplat. Eu am fost în grupul de 150-200 de oameni care se strânseseră la Universitate pe la 13.30. Există întregistrări filmate cu băieții ăia curajoși care se culcau pe caldarâm când treceau TAB-urile. Eu n-am făcut chiar așa ceva, nu eram așa curajos, dar eram acolo. Era un miracol că strigam „Jos Ceaușescu!” Atmosfera a fost realmente electrizantă. Apoi, pe la ora 16.00, au apărut primii morți și răniți. Restul se cunoaște.

 

  1. În copilărie nu aveam niciun fel de noțiune despre adevărata democrație. Ceaușescu era văzut, cel puțin prin ochii mei de copil, ca un om care veghea la bunăstarea tuturor. Era președintele țării, o persoană al cărei cuvânt trebuia ascultat cu sfințenie. La școală, îndoctrinarea era maximă. Firește că odată intrat în adolescență lucrurile s-au mai limpezit și mi-am dat seama de toată impostura. În 1980, când a început criza alimentară, aveam 18 ani. Începuse bătălia pentru orice, de la produsele alimentare de bază, până la haine sau hârtie igienică. Nu înțeleg nici acum ce fel de stoicism lovise în anii ăia țara, oamenii, de am rezistat aproape zece ani în atari condiții. Era inuman. Copiii mi s-au născut în cei mai negri ani, 1987 și 1988. Mi i-am dorit fiindcă eram tânăr și puternic. Puteam duce aproape orice. Ceaușescu devenise o fantoșă, un izvor de bancuri. Teoretic, nimeni nu se mai temea de el, deși era foarte periculos. Aveam prieteni care vorbeau la serviciu pe față, nu se mai fereau. Odată, în tipografie, un băiat a scris cu cretă roșie pe toți pereții, noaptea, „Jos Ceaușescu”, „Libertate!” și alte chestii dintr-astea. A fost un scandal imens, iar identitatea acelui băiat era un fel de secret al lui Polichinelle. Toată lumea știa cine a scris, dar n-a fost dat în gât. Așa că, una peste alta, eram ocupați să facem rost de cele de trebuință pentru copii – era o adevărată luptă pentru o sticlă de lapte sau pentru un baton de salam – iar pe de altă parte ne întrebam cât va mai dura. Toată lumea făcea speculații cu privire la starea de sănătate a lui Ceaușescu. Cred că 99% dintre oamenii acestei țări îl voiau mort. Dorința li s-a îndeplinit pe 25 decembrie, iar Ceaușescu a meritat-o cu vârf și îndesat. A trebuit să plătească pentru faptul că a dat ordin să se tragă în plin și au murit atâția oameni nevinovați. E un lucru foarte bun că a fost executat. Omenirea a scăpat de unul dintre cei mai mari ticăloși din istorie.

 

  1. Este mult schimbată în bine. Sigur, dacă nu ar fi existat cei 10 ani de regim Iliescu, poate că lucrurile ar fi stat mult mai bine. În orice caz, faptul că facem parte din Uniunea Europeană și din NATO sunt niște realizări excepționale. De-a dreptul istorice, dacă e să capăt acel entuziasm caracteristic spiritelor hotărâte. Sigur, sunt foarte mulți pași de făcut pentru a prinde din urmă nu state ca Germania sau Franța, ci țări din fostul bloc comunist, cum sunt Cehia, Polonia sau Ungaria. Mă refer aici la nivelul de trai și la forța economică. Trebuie să înțelegem însă un lucru: nici acele țări nu stau pe loc. Așa că efortul nostru ar trebui să fie dublu sau triplu. Numai că asta nu se întâmplă, iar decalajele – mai ales în condițiile frânelor puse de PSD în ultimii trei ani – sporesc în loc să scadă. Oricum, una peste alta, drumul României este unul european. Nu-mi imaginez un alt scenariu pentru viitor.

Anchetă realizată de Irina Nechit

The following two tabs change content below.