28 iunie 1940, coborârea în infern

THE SOVIET STORY // Nadejda Andronic face parte din generaţia care a fost hărăzită să poarte pe umeri calvarul deportărilor

„Miluieşte, Doamne, poporul tău şi binecuvântează moştenirea ta. Biruinţă asupra comuniştilor dăruieşte şi cu crucea ta păzeşte acest popor necăjit. Prăvăleşte, Doamne, hoarda asta roşie, luminează minţile celor rătăciţi şi fă linişte şi pace în ţară pentru ca măcar copiii şi nepoţii să se bucure de o viaţă fără amăgeli şi linguşiri. Dăruieşte-ne, Doamne, statornicie şi încoronează-ne răbdarea!”

Este rugăciunea mătuşii Nadejda Andronic din Racovăţ, fostul judeţ Soroca, pe care o rosteşte zilnic de o viaţă. Acum, la cei 80 de ani bătuţi pe muchie, mătuşa cade în genunchi de câteva ori pe zi, rostind-o şi în faţa icoanei Mântuitorului din casă, şi în faţa icoanei Maicii Domnului din sfântul locaş, unde merge duminică de duminică, nădăjduind că glasul ei va fi auzit. Are o dorinţă – să trăiască măcar o zi fără comunişti şi apoi să moară.

Nadejda Andronic, născută Cojocaru, în 1930, în Visoca, Soroca, face parte din generaţia care a fost hărăzită să poarte pe umeri calvarul deportărilor. Părinţii, Nicolae şi Parascovia Cojocaru, erau gospodari de frunte în sat. Aveau trei hectare de pământ, oloiniţă, câteva vitişoare şi o ogradă plină cu păsări.

Arestarea lui Nicolae

Întors din război în primăvara lui 1945, Nicolae Cojocaru şi-a semănat ogorul. S-a dus să scoată gloanţele şi să pună seminţe. A semănat harbuji. În ziua aceea de sfârşit de mai, întreaga familie a plecat la prăşit harbujii. Preşedinte al sovietului sătesc era unul, Pavel Rudoi, venit de ceva timp din Schineni, acelaşi judeţ. Când veneau nacealnici de la raion, alerga după vin la gospodarii Cojocaru. Dacă avea nevoie de macuh (şrot) pentru porcii din propria gospodărie, tot aici venea. Până şi scaunele din casa acestei familii erau cărate la sovietul sătesc atunci când se convoca vreo adunare. Şi aceşti oameni îi dădeau de toate fără a primi vreun ban sau altă recompensă.

Într-o zi însă Nicolae Cojocaru a refuzat să îi dea preşedintelui şrot, motivând că nu mai are. Acela s-a supărat foc şi a prins a urzi planuri de răzbunare. A auzit că, în 1941, trupele române au împuşcat mai mulţi comunişti şi evrei în curtea unui vecin de-al lui Cojocaru. Nimic mai potrivit pentru un turnător. Cine ştie că Nicolae Cojocaru se afla atunci la câmp şi că a aflat despre aceasta abia seara?

Rudoi a născocit minciuna împreună cu trei activiste comuniste şi, chiar a doua zi, s-a dus la raion şi l-a turnat pe gospodar. Iar în dimineaţa de sfârşit de mai, când familia Cojocaru a ajuns cu căruţa la prăşit harbujii, preşedintele i-a ajuns din urmă, i-a ordonat să înhame caii şi să meargă cu el la Zguriţa (pe atunci centru raional). Bietul om nu ştia şi nici nu bănuia ce îl aşteaptă, după cum nu înţelegea de ce a fost luat şi căruţaşul Nicolae Sandu, care trebuia să mâne caii înapoi. Ajuns la sediul NKVD-ului, Nicolae Cojocaru a fost împins cu brutalitate înăuntru.

Condamnarea la 15 ani de lagăr

Cinci zile a stat la Zguriţa, apoi a fost mutat în penitenciarul din Soroca. Cei de acasă nu ştiau unde a fost dus. Preşedintele mitocan le-a spus că a fost arestat. Familia însă nu ştia de ce. Abia când se afla la închisoarea din Soroca li s-a permis să îi aducă mâncare şi lenjerie. Astfel Nicolae a sucit un bileţel de mărimea unui chibrit şi l-a ascuns într-un fald de cămaşă. Era o cămaşă ţărănească, cusută de soţie. În acel bileţel Nicolae îi informa pe ai săi că este acuzat de trădare. Nu le-a scris despre tortura la care era supus zilnic.

Nu le-a scris cum un nenorocit de anchetator îl forţa să semneze hârtii şi cum, atunci când s-a împotrivit, a fost lovit crunt cu pumnii în faţă de i-au sărit şase dinţi. Aceasta a fost în prima zi, dar tortura a durat aproape patru luni. Odată a primit un pachet cu mâncare de acasă. A întins merindele pe podea şi se pregătea să mănânce. În celulă a intrat un locotenent care, pur şi simplu, a început a călca cu bocancii pâinea şi sarmalele gătite de soţie. Bătut până la pierderea cunoştinţei şi ameninţat mereu cu moartea, în cele din urmă, a semnat procesele-verbale pe care i le-au fabricat.

Pe 24 septembrie 1945 i s-a pronunţat sentinţa – 15 ani de lagăr cu confiscarea averii. Peste câteva ore, Nicolae Cojocaru, de 33 de ani, împreună cu alţi condamnaţi, au fost urcaţi într-un camion şi duşi la gara Floreşti. Acolo îi aştepta trenul care i-a dus în oraşul Taişet, regiunea Irkutsk. Barăcile Siberiei au fost o coborâre în infern pentru toţi. Nicolae Cojocaru avea să revină la Visoca plin de boli şi suferinţe peste 13 ani.

Deportarea familiei Cojocaru

Ştiind că soţul său a fost condamnat pe nedrept, Parascovia a început a bate pragurile ba la raion, ba la sovietul sătesc. Mergea la cele trei activiste din sat, rugându-le să intervină. S-a apropiat de una dintre acestea, Elena Gruzin, şi i-a zis: „Ţacă Ileană, cum aţi putut să-l învinuiţi pe nedrept? Al meu nu ştia nici cu spatele de acel caz. Ştiţi prea bine că unul, Luchian, le-a ştiut şi le-a văzut pe toate. Faceţi ceva şi ajutaţi-l pe Nicolae să se întoarcă acasă. Vă rog tare frumos!”.

Plină de importanţă, comunista i-a răspuns: „Hai, hai, dacă o să mai vorbeşti asemenea lucruri, te ducem şi pe tine după el”. Şi slugoii regimului s-au ţinut de cuvânt. Pe 6 iulie 1949, Parascovia şi cei doi copii au fost deportaţi în regiunea Sverdlovsk.
Mătuşa Nadejda îşi aminteşte: „Am avut noroc în primele zile de coşmar de familia Nastas (Tatiana şi Petru) din Popeştii de Sus, care au reuşit să ia cu ei un tăbultoc de grăunţe. Mătuşa Titiana fierbea grăunţe şi ne servea şi pe noi cu câte un castronel. Doamne, ce gustoase mai erau! Dacă nu ar fi fost această familie, cred că am fi murit de foame prin acele barăci pline de guzgani, ploşniţe şi păduchi…” În Siberia, Nadea, fiica gospodarilor din Visoca, s-a căsătorit cu Afanasie, fiul gospodarilor Andronic din Racovăţ, Soroca. Acolo şi-au construit casă, au săpat o fântână şi li s-a născut primul copil.

În detenţie cu Pan Halippa

Întorşi acasă în 1956, Nadejda l-a urmat pe soţ în Racovăţ. Aici au construit o nouă casă şi li s-au născut încă doi copii. Au trăit în înţelegere aproape 60 de ani. Acum patru ani, Afanasie a plecat la Domnul. Copiii – cu familiiile lor. Cel mai mare e la Chişinău, iar ceilalţi doi muncesc în Grecia. Mătuşa Nadejda, la cei 80 de ani ai săi, lucrează în mod exemplar pământul de lângă casă care seamănă cu o grădină a raiului. Până nu de mult, cât a fost cu soţul împreună, au lucrat şi cotele de pământ. Acum le-a dat în arendă.

Am întrebat-o care din amintiri îi fură până în prezent nopţile. „Arestarea lui tata. Mă trezesc în puterea nopţii şi mă întreb: «De ce?». Doar tata a fost atât de bun! Am scris după deportare şi lui Nikita Hruşciov, şi la Judecătoria Supremă din Moscova, dar fără rost. A stat sărmanul 13 ani în lagăr. A avut norocul să stea într-o celulă cu militantul naţional Pan Halippa. Când s-a întors acasă, ne povestea că Pan Halippa lupta consecvent pentru dreptate şi în închisoare. Iată de ce nu a murit ca alte mii de deţinuţi. El a solicitat şefului lagărului să facă dezinfecţie în celule, pentru că ploşniţele îi mâncau de vii. La intervenţia lui, s-a îmbunătăţit şi raţia alimentară.

Multe lucruri demne de urmat despre Pan Halippa am aflat de la tatăl meu. Acum mă gândesc cu mintea mea de ţărancă: dacă am avea în Parlamentul de la Chişinău măcar vreo doi-trei deputaţi ca Pan Halippa, am rezolva mult mai repede problemele şi nu am mai face atâta gălăgie în jurul zilei de 28 iunie 1940, care se ştie bine că e o zi a ocupaţiei.”

Nina Neculce

The following two tabs change content below.