„Când selecţia va fi corectă şi competitivă, un val mare de specialişti moldoveni va reveni la baştină”

 

20150906_141416

Natalia Bejenar este basarabeanca de la Chişinău care a reuşit să se afirme printre cei 5000 de arhitecţi din România, dintre care 3000 activează la Bucureşti. Se află acolo de 19 ani. Stabilită în capitala României, arhitecta a reuşit pas cu pas să se realizeze profesional şi să crească doi copii frumoşi. Vine de 3-4 ori pe an în Moldova la ocazii speciale de familie. O cheamă dorul de casă, rude şi prietenii de liceu, alţi arhitecţi cu care ţine legătura. Şi-ar dori să se întoarcă în RM, dar nu de tot. „Pentru că aici, în România, mă refer la mine şi la soţul meu, am reuşit doar prin forţe proprii, fără nănăşism şi cumetrism în stil moldovenesc, de aceea, orice deviere de la acest aspect în viitoarea experienţă cu instituţiile din RM ne-ar tulbura enorm viaţa personală”, susţine protagonista.

Din copilărie, avea abilităţi în domeniul arhitecturii. Părinţii mai degrabă o vedeau juristă, traducătoare, nicidecum arhitectă, care, după părerea lor, era o profesie pentru bărbaţi. Deşi a absolvit Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” din Chişinău, la profilul umanist, a reuşit printr-un examen – desen tehnic şi artistic, să fie admisă la Facultatea de Arhitectura din cadrul UTM, Chişinău.

Anii studenţiei

„După câteva luni de pregătiri la desenul artistic, asistată de pictorul emerit Ion Cataraga, mi-am atins visul”, mărturiseşte protagonista noastră. După primul an de studii s-a transferat la aceeaşi facultate în România, fiind acceptată pentru singurul loc vacant la UTCN Cluj-Napoca. De la ea aflăm că s-a integrat destul de uşor în societatea românească, pentru că era singura basarabeanca, alături de un grec şi un sirian, din cei 30 de colegi, din care jumătate erau clujeni, iar ceilalţi originari din toată România, colegi care se simţeau la fel de străini în acel oraş ca ea în prima etapă, cu care împărţea aceleaşi probleme tipice unui student nechibzuit, plecat departe de părinţi. Mărturiseşte că au fost cei mai frumoşi şase ani din viaţă, petrecuţi în cel mai bun mediu universitar pe care îl oferă Clujul cu toată structura academică renumită în ţară şi străinătate. Acolo a pus bazele meseriei sale.

Spune că nu a fost discriminată atunci când s-a angajat la muncă. „A fost chiar interesant. Pentru că, la terminarea facultăţii, în 2002, trebuia să mă înscriu la stagiul obligatoriu într-o entitate condusă neapărat de un arhitect membru OAR, să particip la toate fazele de proiectare şi execuţie necesare cunoaşterii mediului realist pe piaţa construcţiilor. De aceea, după trei luni de căutare zadarnică, m-am mutat la Bucureşti, oraşul care în acea perioadă era asaltat de investitori străini pe proiecte imobiliare în toate sectoarele economiei de atunci. A fost momentul potrivit în oraşul potrivit!”

În căutarea jobului, cu „România Liberă” în mână

Povesteşte că atunci când mergea la interviuri în căutarea jobului cu ziarul „România Liberă” în mână, de unde selecta anunţurile, era bine privită şi chiar le părea exotică angajatorilor datorită puternicului accent ardelenesc.

„Faptul că pe lângă acest aspect mai eram şi basarabeancă, doar mă avantaja, pentru că transmiteam involuntar o încredere de moldovean muncitor şi ardelean înţelept şi corect. Drept pentru care mi s-a întâmplat să fiu chemată la angajare la 2-3 firme odată. Asta se datora în primul rând marii cereri de ofertă de muncă din acea perioadă şi, de ce nu, pretenţiilor mele modeste de salarizare pentru că un stagiar nu avea mare barem pe piaţă”.

20150917_091437

„Eram pe cât de fericită, pe atât de eficientă profesional”

Când îşi aminteşte de perioada parcursă în cariera sa, spune că nu a fost uşor. Stagiul a durat patru ani în loc de doi, pentru ca îi părea mai important să rămână în cadrul unor companii mari ca angajat unde învăţa mult lucrând în echipe de profesionişti, decât să plece de acolo, pe cont propriu, într-un oraş în care deja se adaptase. Într-un moment de maximă oboseală (2006), proaspăt căsătorită şi dornică să ia o pauză gândindu-se la primul copil cu mare nerăbdare, a hotărât să plece pe cont propriu înfiinţând un birou de proiectare cu sediu chiar în garsoniera în care locuia atunci.

Recunoaşte că s-a temut că nu va avea de lucru fiind izolată în micul său birou, dar, după câteva săptămâni, recomandată de un amic, a semnat primul contract pe proiectare ca persoană fizică autorizată. După care, consecutiv, au urmat şi altele cu clienţi străini importanţi, care au avut încredere în ea, fiind însărcinată în 7- 8 luni. „Eram pe cât de fericită, pe atât de eficientă profesional”. Colabora cu ingineri şi arhitecţi care o ajutau enorm.

Cea mai mare lipsă pe care o duc basarabenii în afara graniţelor

„În linii mari, pot să zic că nouă, basarabenilor, ne este greu aici nu în câmpul muncii, ci când, în momente grele de care avem toţi parte, nu sunt cei apropiaţi alături – părinţii şi fraţii. Această lipsă n-o poate înlocui nimeni, din păcate. Pentru că noi, în felul nostru de a fi, suntem diferiţi de ceilalţi, majoritatea avem rezultate bune în plan profesional şi tocmai de aceea stârnim invidie în rândul populaţiei şi aprecieri pozitive, în mare parte doar din partea oamenilor obiectivi”, mărturiseşte arhitecta.

Potrivit ei, acest lucru ne face mai puternici şi ne dă imbold să mergem mai departe cu orice preţ, pentru că statul român a făcut o afacere cu basarabeni ca ea: le-a oferit educaţie gratuită, burse şi facilităţi la cazare, transport, medicină etc… până la finalizarea studiilor. După angajarea în câmpul muncii, aceştia răsplătesc acest lucru acum cu taxele de impozit pe profit pe care le achită toată viaţa.

Ea consideră că aceasta este o situaţie normală întâlnită peste tot în lume, „de aceea noi, cei care am primit o licenţă, avem şi un drept – de a profesa cinstit şi corect într-o concurenţă loială şi foarte dură. În cazul meu, din cei cca 5000 de arhitecţi din toată România, mai mult de 3000 sunt în Bucureşti! Cu toate acestea, fac faţă presiunii economice, având ca scop continuarea activităţii, specializându-mă, pentru orice eventualitate, şi în alte ramuri ale meserie mele”.

20150906_141511

O relaţie începută în trenul „Prietenia”

Arhitecta crede că un specialist bun, ca să se integreze la muncă în România are nevoie de o experienţă în domeniul pe care-l profesează, să fie receptiv la lucrurile ce ţin de meseria sa, să fie muncitor, comunicabil şi corect cu cei din jur.

Natalia Bejenar are o familie frumoasă. Soţul ei este la fel din Chişinău. Relaţia lor a început chiar în ziua plecării de pe peronul Gării Chişinău a trenului „Prietenia”, care transporta până la Iaşi în acea zi toţi studenţii transferaţi la studii în România. El este jurist de formaţie. Ea crede că îi ţine până azi împreună contrastul mare între domeniile ce îi preocupau atunci. Îşi caracterizează soţul ca o persoană energică, un bun sportiv şi foarte bun părinte pentru cei doi copii ai lor – Luca (opt ani) şi Damian (cinci ani). Povesteşte cu mare dragoste despre activităţile principale ale familiei „care sunt mai mult sportive”. De doi ani, sunt membri ai unei asociaţii pentru cei pasionaţi de biciclete din România, unde ciclismul, alături de marii sportivi naţionali, e practicat de oricine, indiferent de pregătire fizică şi de vârstă.

Acceptată şi iubită de colegi de breaslă şi de vecini

Lucrează acum pe cont propriu ca arhitect de clădiri civile, industriale, culturale, învăţământ, locuinţe individuale sau colective şi orice intervenţii de restaurare şi reconversie la clădiri existente prin colaborări concrete în echipe formate de ea pe fiecare proiect în parte. „Sună complicat, dar pentru că numărul de comenzi nu este mare, reuşesc să finalizez şi să autorizez în timp util cele propuse. De trei ani, la cererea publicului, am început să fac şi amenajări interioare cu mobilier proiectat exclusiv de mine”, explică ea.

Recunoaşte că, de la înfiinţare până acum, a lucrat mai mult pentru mediul privat, beneficiari persoane fizice mai ales, dar şi-ar dori să lucreze la proiecte mult mai mari şi complexe, lucru care îi lipseşte acum, mai ales că experienţa sa din ultimii nouă ani pe piaţă pe cont propriu i-ar aduce un mare plus în demersul proiectelor. În acest scop, „lucrează momentan la câteva proiecte drăguţe pe care le va publica pe viitorul său site”.

Îşi iubeşte şi respectă vecinii din blocul unde locuieşte. Stă cu familia într-o zona semicentrală foarte bună, unde are în imediata apropiere toate serviciile posibile de care ar avea nevoie o familie tânără. Cu colegii de breaslă, toţi din România de altfel, nu are nicio problemă de comunicare sau colaborare. Este foarte bine primită în noile proiecte de colegii noi, tot ei o recomandă mai departe la clienţi.

Recunoaşte că a avut gânduri şi posibilităţi de a pleca şi din România. „Şi de multe ori. Însă, de fiecare dată când mă bătea gândul, mi se întâmpla ceva frumos şi asta mă determina să-mi mai dau o şansă aici, în plan profesional, adică să nu renunţ la clientul care-mi bătea la uşă, chiar dacă problema lui era banală şi, prin rezolvare ei, nu-mi exprimam personalitatea artistică”, mărturiseşte ea.

A avut şi stagii în străinătate; în Italia a fost timp de trei luni la o firmă de execuţie faţade ventilate şi acoperişuri complexe care folosea în lucrări exclusiv materiale premium ca titanul, zincul, aluminiul colorat şi tratat în texturi, cuprul în toate formele sale, chiar şi forţat învechit, ceramica de calitate.

Vine de 3-4 ori pe an în Moldova la ocazii speciale de familie. „Mă atrage dorul de casă, rudele, câţiva din prietenii de liceu şi arhitecţii cu care ţin legătura pentru informarea mea personală cu privire la realitatea din acest domeniu”.

O întoarcere temporară în Basarabia

Şi-ar dori să se întoarcă în RM, poate chiar nu de tot. „Pentru că noi aici, în România, mă refer la mine şi la soţul meu, am reuşit doar prin forţe proprii, fără nănăşism şi cumetrism în stil moldovenesc, de aceea, orice deviere de la acest aspect în viitoarea experienţă cu instituţiile din RM ne-ar tulbura enorm viaţa personală, pentru că niciodată nu ne-a plăcut să fim cu ceva datori unora care doar din asta există. Prefer să duc o viaţă decentă, dar corectă aici, în România, să merg în străinătate pentru călătorii culturale, masterate şi doctorat, decât să fiu constrânsă să suport un trecut problematic într-un prezent nesigur şi corupt”, crede Natalia. Ea consideră că poţi – ca ţară – să înfrunţi orice problemă, numai dacă ai un cadru legal şi militar care să te ajute şi sprijine, dar, „din câte vedem azi în media, persoanele care încearcă să schimbe ceva în RM sunt excluse imediat din poziţii importante fără a li se da o şansă să continue puţinul început. În paralel, în şedinţele de guvern se aprobă angajarea pe posturi importante a unor persoane care, după părerea mea, sunt foarte tinere şi incapabile să reprezinte un minister sau o instituţie”, explică arhitecta.

Natalia crede că nu avem nevoie de deputaţi şi miniştri, directori şi preşedinţi care NU au cel puţin 10-15 ani de activitate profesională meritorie cu proiecte realizate REALE şi REUŞITE, ca să hotărască soarta populaţiei .

„Prosperitatea se va resimţi în puţini ani”

Atunci când selecţia va fi corectă şi competitivă, imediat un val mare de specialişti moldoveni din orice stat vor reveni la baştină. Şi prosperitatea se va resimţi în puţini ani”, susţine Natalia Bejenar.

Ea vede şi o diferenţă dintre traiul din Basarabia şi traiul din România. Spune că moldovenii sunt mai gospodăroşi şi harnici, aici se pot compara doar cu ardelenii. „Noi, basarabenii, avem un mare noroc că am obţinut involuntar şi direct sau indirect rodul culturii mari ruseşti! Din acest punct de vedere, suntem mai privilegiaţi ca românii din România. Noi trebuie să recunoaştem asta şi să profităm în ramurile artistice şi culturale la maxim de această ocazie. Unii care au înţeles şi făcut, au reuşit foarte departe şi nu numai la „Românii au talent”, dar şi în toate domeniile artistice, tehnice şi economice”.

Atunci va fi momentul potrivit pentru Unire

Întrebată despre Unirea celor două maluri ale Prutului, Natalia a formulat o părere ingenuă, foarte personală, care merită auzită: „România traversează şi ea o perioadă foarte grea. Se demască la nivelul cel mai înalt de stat acte impardonabile de corupţie. Este sfidător şi complicat să înţelegi cine ţine acest frâu de nelegiuiri în justiţie. Dacă eu aş fi în R. Moldova, n-aş intra acum în curtea României! M-aş uita printre gard, aş urmări subiectele care mă dor şi i-aş ruga pe singurii care sunt în măsură să mă ajute să-mi împrumute: legea lor BUNĂ şi verificată prin rezultate ca s-o folosesc şi eu. Experţii lor să mă înveţe până îmi revin. Armata lor să mă apere temporar pentru că duşmanul va ajunge şi la ei, nu numai la mine. Şi numai după ce ne vom face curăţenie fiecare în ograda lui, ne vom recupera pământurile şi clădirile furate şi dăruite degeaba… Ne vom instrui bancherii şi gospodarii să aibă grijă de bunăstarea populaţiei care menţine PIB-ul, până populaţia va ieşi în piaţă la horă şi va uita de mitingurile din trecut. Atunci va fi momentul potrivit pentru Unire prin votul direct al populaţiei. Pentru că numai împreună vom putea ţine piept marilor provocări care, inevitabil, vor urma! Acum, dacă se va face Unirea, tare mi-i teamă că şacalii de aici se vor ascunde la călduţ în Moldova şi îi vor corupe pe corupţii uşor de măgulit, care sunt bine cunoscuţi pe planul natal. Noi nu mai avem ce vinde! Trebuie să recuperăm ce am pierdut la noi în curte, să-i găsim, să-i pedepsim ca să pună la loc”.

The following two tabs change content below.