20 de ani daţi dispăruţi

Deşi au trecut 20 de ani de la războiul de pe Nistru, azi mai sunt mame, soţii, care mai speră că, printr-o minune, fiul sau soţul pierdut fără urmă în toiul luptelor de la Nistru ar putea să le deschidă uşa. Au doar un certificat emis de instanţele judecătoreşti în care se spune că aceştia s-au pierdut fără urmă.

Svetlana Corobceanu

Nimeni nu le spune dacă mai continuă căutările sau dacă sunt sau nu cunoscute circumstanţele dispariţiei lor. În primii ani de după război, dosarele erau la Ministerul Afacerilor Interne. Ulterior, acestea au fost transmise la comisariatele raionale de poliţie.

Erou al ordinului Ştefan cel Mare, îngropat la Tiraspol

Veronica Sprânceană, din or. Cahul, soţia lui Ion Sprânceană, decorat post-mortem cu ordinul „Ştefan cel Mare”, încă mult timp după dispariţia soţului a sperat că acesta este în viaţă. „Băieţii care au luptat alături de el mi-au spus că a fost rănit şi a rămas pe un câmp, dar, când s-au dus să-l ia, nu mai era acolo. Am sperat că e închis pe undeva şi că va reveni acasă”. Imediat după război, Ion a fost dat dispărut.

Generalul de poliţie Valeriu Troienco îşi aminteşte că poziţiile unde lupta Ion au fost atacate de un tanc. „Băieţii nu aveau nicio grenadă antitanc, aveau numai antiinfanterie, au început să le arunce măcar pentru a opune cât de cât rezistenţă şi, în acest moment, Ion Sprânceană a fost rănit la cap de un lunetist. Un alt soldat. Vasile Manoil. a încercat să-l evacueze, dar a fost rănit şi el”, îşi aminteşte generalul. Li s-a dat ordin să se retragă, iar Ion a rămas în tranşeu. „Câteva zile am încercat să-l recuperăm împreună cu Anton Gămurari, dar n-am reuşit. Noaptea a trecut pe acolo un ţăran. A văzut patru cadavre, dintre care unul avea panglica ce demonstra că e de-al nostru. A înţeles că îşi vor bate joc de el cazacii. I-a scos panglica şi i-a luat documentele.

Astfel, corpul lui Ion a fost luat şi înmormântat alături de duşmanii săi, pe aleea slavei din Tiraspol”, relatează generalul. Peste câţiva ani, au văzut la televizor o emisiune cu imagini video de la funeraliile soldaţilor necunoscuţi. „Mi-a telefonat Veronica şi m-a întrebat: „Aţi văzut?” Am văzut, i-am spus. Sub numărul 24 l-am recunoscut pe Ion”, ne spune Troienco. După mai multe negocieri, au mers la Tiraspol, unde, sub o ploaie de înjurături, au efectuat exhumarea lui Ion pe care l-au înmormântat la baştină. Ion Sprânceană a fost decorat peste cinci ani post-mortem cu ordinul Ştefan cel Mare. Azi strada pe care a locuit şi şcoala în care a învăţat îi poartă numele.

Ambulanţa morţii

Lilia Zavtur, profesoară de muzică la Liceul din s. Corjova, Dubăsari, mai are momente când i se pare că l-a zărit în mulţime pe soţul ei, Nicolae. L-a văzut ultima oară pe data de 18 aprilie 1992. Lucra la o întreprindere din or. Dubăsari, unde, ca şi la multe alte instituţii, izbucnise în acea perioadă un conflict între moldoveni şi ruşi. Lilia şi Nicolae erau la socri în curte, împreună cu mai multe rude, când la poartă s-a oprit o ambulanţă. Maşina nu avea numere. Din ea au coborât câteva persoane înarmate. I-au cerut în limba rusă să meargă cu ei pentru a clarifica nişte lucruri. Rudele au început să strige, să plângă, iar mama lui şi-a pierdut cunoştinţa. Soţia a urcat cu el în maşină şi n-a vrut să-i dea drumul. Dar au ameninţat-o cu patul armei şi au îmbrâncit-o. Soţul i-a zis să nu-şi facă griji, că nu se face vinovat cu nimic. „De atunci, nu l-am mai văzut pe Nicolae”, ne spune femeia.

S-a adresat de nenumărate ori la MAI şi la Comisariatul de poliţie, dar n-a primit niciun răspuns. A ajuns şi la sediul organizaţiei internaţionale „Crucea Roşie”, dar nimeni nu i-a putut oferi nicio informaţie referitor la dispariţia soţului său. Instanţa de judecată a emis un document în care se spune că Nicolae e pierdut fără urmă. În toţi aceşti ani a sperat să-l mai vadă. I-a crescut de una singură pe cei doi fii ai lor, plecaţi azi la muncă peste hotare. „Nimeni nu ne-a acordat nicio înlesnire. Dacă la început ni se mai dădeau câte 100 de lei, la comemorarea celor căzuţi pe Nistru, ultimii cinci ani, am fost scoşi din liste. Dar nici nu cer de la nimeni nimic”, spune resemnată văduva de război.

La fel ca şi celelalte rude ale persoanelor date dispărute, Lilia a făcut un mormânt simbolic la cimitir. „Preotul a zis că nu e un semn rău chiar dacă persoana ar putea fi în viaţă. Am cumpărat tot necesarul. Pe 2 martie voi merge la biserică unde va fi oficiată o slujbă în memoria celor căzuţi la Nistru, apoi voi merge la cimitir”, ne spune ea. Deşi nu mai are nicio speranţă că Nicolae ar fi în viaţă, uneori o străfulgeră gândul: ce-ar fi dacă el ar deschide uşa. „Copiii sunt plecaţi în străinătate, iar eu mai trăiesc cu timpurile acelea”, ne spune femeia.

Dispăruţi în apele Nistrului

Un alt pierdut fără urmă este unchiul Liliei Zavtur, Afanasie Coţofană din Corjova. Oficial, familia nu are niciun document care să confirme ori să infirme că el ar fi în viaţă. Doar într-un act emis de autorităţile separatiste se spune că el ar fi decedat. Familia a aflat detalii de la martorii care l-au văzut ultima oară în viaţă. Lucra educator la o şcoală-internat din preajma casei. Cineva din trecători a văzut cum a fost reţinut de unul din absolvenţii acestei şcoli. Apoi, un alt martor, care a scăpat ca prin urechile acului, le-a spus că l-a văzut în timp ce era bătut cu bestialitate pe teritoriul Hidrocentralei de la Dubăsari. Soţia presupune că a fost aruncat în apele Nistrului. „Foarte mulţi oameni au dispărut în acest mod. N-a plăcut că era moldovean. Îl mai visez uneori că se întoarce acasă, dar în realitate ştiu că nu se va întoarce niciodată”, ne spune ea. Ca şi în primul caz, familia a făcut un mormânt la cimitir, la capul căruia au pus o cruce, unde se reculeg în fiecare an de Ziua comemorării eroilor căzuţi la Nistru.

Acum două decenii…

În noaptea de 1 spre 2 martie, a fost atacat Comisariatul de poliţie Dubăsari, iar 32 de poliţişti au fost luaţi ostatici la Tiraspol sub pretextul că a fost ucis şeful miliţiei transnistrene, Igor Sipcenko. La 2 martie, o maşină blindată a traversat centrul satului Cocieri, împroşcând focuri de armă, omorând şi rănind mai multe persoane. Ştefan Godoroja, unul din combatanţii batalionului „Haiducii”, îşi aminteşte că, în primele 20 de zile, au luptat câte 3 – 5 soldaţi cu o armă. „Eu am intrat pe 20 martie în batalionul „Haiducii”. Până atunci, vreo 300 – 400 de oameni am stat într-o clădire de la marginea satului. Mulţi băieţi care lucrau în oraşul Dubăsari, s-au ales în noaptea de 1 spre 2 martie cu arme care erau împărţite oricui. Era şi un pluton întreg din Corjova care s-a înarmat la Dubăsari şi după aceea a venit la Cocieri. Timp de 20 de zile, am apărat satul cu aceste vreo 60 de arme. La sfârşitul lunii mai, a fost cea mai straşnică luptă, a murit lunetistul nostru, doi băieţi din Cahul, erau mulţi răniţi. Acum, inima s-a mai răcit, dar de la început nu puteam dormi nopţile…”, mai spune Ştefan.

A murit salvând viaţa unui om

Ion Frunză, cavaler al ordinului Ştefan cel Mare, a murit la vârsta de 24 de ani în timp ce încerca să dezactiveze o mină dintr-o lizieră de la marginea satului Pohrebea, Dubăsari, şi să salveze viaţa unui om. „Atâta fecior am avut şi eu. Merg în fiecare an la locul unde şi-a pierdut viaţa, pentru a-l pomeni, apoi mă duc la unitatea militară din satul Cocieri, unde mă cunosc toţi şi mă primesc ca pe o mamă”, ne spune cu voce stinsă mama soldatului, Tatiana Frunză, azi în vârstă de 70 de ani.

Originar din s. Hogineşti, Călăraşi, Ion a decedat la 30 aprilie 1993. „Este singurul soldat de rând care a fost decorat cu ordinul Ştefan cel Mare”, ţine să precizeze mama lui. Alături de alţi câţiva combatanţi, după război, au fost antrenaţi la dezactivarea minelor din zona de securitate.   Comandantul său, Andrei Chiperi, a călcat la un moment dat pe una din ele. Aceasta a explodat, proiectându-l la câţiva metri. I-a fost smuls un picior, dar a rămas în viaţă. „Ceilalţi au fugit care şi încotro. Andrei Chiperi i-a rugat să nu-l lase, să-l salveze. Băiatul meu s-a întors şi l-a luat în braţe. În timp ce se retrăgea a călcat însă şi el pe o mină. Ion a murit pe loc, dar Andrei a rămas în viaţă. Ne-a vizitat de mai multe ori”, ne mai spune mama eroului.

În anul 1994, Ion Frunză a fost decorat post-mortem cu cea mai înaltă distincţie militară, ordinul Ştefan cel Mare.