13 noiembrie 2015, Paris // Mariana Ticolaz

mariana ticolaz

Nu am ştiut cum să scriu despre asta. Nu ştiu nici acum. Fiecare încercare a fost sau plină de emoţii, la limita pateticului, sau seacă. Mă gândeam că poate e mai bine să nu scriu. Atunci când suntem aproape de ceva grav şi ieşim teferi şi nevătămaţi, simţim un fel de mândrie şi parcă am vrea să spunem despre asta lumii întregi şi să fim în centrul atenţiei. Iertată să-mi fie generalizarea, ar fi mai bine să spun „unii dintre noi”, „majoritatea dintre noi”, dar eu nu am pretenţii de obiectivitate. Nici textul de mai jos nu are pretenţii de obiectivitate. Sunt doar trăirile unei seri de 13 noiembrie 2015 la Paris.

Am aterizat la Paris seara. Mi-a luat câteva ore să stau la rând, ca să cumpăr bilete la metro, am cumpărat un abonament săptămânal pe care am vrut să-l schimb, am stat la coada iar ca să întreb dacă pot, eram obosită şi nervoasă.

Nu voiam să plec, toată ziua nu m-am simţit prea bine, am avut un coşmar cu o noapte înainte şi mă întrebam de ce. De obicei, mi se întâmplă când lucrez un timp îndelungat cu imagini cu violenţă, dar în ultimul timp nu făcusem asta. Era o deplasare de serviciu şi nu puteam să fac mofturi.

Am luat metroul de la Charles de Gaulle şi pe la 9 seara eram deja la hotel. Nu am deschis televizorul, pentru că nu fac asta de obicei. Nu am deschis nicio reţea socială pe telefon şi niciun site de ştiri. Am vrut să ies în oraş ca să mănânc ceva, am avut o zi lungă şi nu reuşisem să mănânc. Era 9 seara şi până în centru mi-ar fi luat 15 min. pe jos. Nu ştiu de ce nu am ieşit. Am hotărât să mă culc, pentru că nu aveam forţe să ies. O decizie atât de simplă şi banală, care a fost decisivă.

A doua zi era sâmbătă, însă urma să fie o zi încărcată, pentru că lucram. Trebuia să mă trezesc la 5 dimineaţa ca la 6 să fiu din nou la aeroport să întâlnesc pe cineva. Am dormit pe apucate câteva ore când mi-a sunat alarma şi am văzut cu ochii cârpiţi de somn o notificare pe o reţea socială şi un mesaj de la o colegă care mă întreba dacă sunt ok. Nu am înţeles ce-o fi apucat-o să-mi trimită mesaje pe la unu noaptea, poate i-a părut că nu arătam bine când m-a văzut ziua la birou… Notificarea de pe reţeaua socială îmi spunea că sunt în zona atacurilor teroriste din Paris şi îmi sugera să-i anunţ pe ceilalţi că sunt în siguranţă. Ţin minte că prima ştire pe care am văzut-o a fost o postare de pe pagina din aceeaşi reţea socială a „Adevărul”-ului că la Paris au avut loc atacuri teroriste. L-am sunat pe colegul cu care am venit ca să vad dacă e bine. Ambasadele recomandau cetăţenilor lor să nu iasă în stradă. Circumstanţele au fost de aşa natură încât noi a trebuit să ieşim. Străzile erau aproape pustii, doar militari înarmaţi patrulând. Nu am putut să iau metroul, eram panicată, am mers câţiva kilometri pe jos. Totul părea rupt din „1984” de Orwell.

Eu încă nu realizasem gravitatea şi amploarea evenimentelor. Spre seară însă, gândurile mă năvăleau obsesiv. Am 33 de ani, vreau să fac atâtea, am totul înainte, eu vreau să-mi trăiesc viaţa…

Toate cinci zile cât am stat la Paris mi se tăia respiraţia de frică şi-mi bătea inima să-mi sară din piept de fiecare dată când coboram în metrou. Toţi ne uitam unul la altul cu suspiciune şi frică. Ironia e că în momentele alea mă gândeam că din punctul ăsta de vedere în Moldova eşti mai în siguranţă. Moldova, cu viermuiala ei politică măruntă, cu oligarhii ei, cu sărăcia ei, cu noroiul ei…

Încetul cu încetul, viaţa va reveni la normal, cei care au supravieţuit vor merge mai departe, cei care nu au fost afectaţi vor uita, probabil. Eu nu ştiu dacă lumea se va schimba după aceste evenimente. Probabil, am ieşit din vârsta când pot să trag astfel de concluzii. Ştiu doar că eu nu voi mai fi aceeaşi.

19 noiembrie 2015, Haga

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău

Ultimele articole de Jurnal de Chișinău (vezi toate)