1 septembrie, după 50 de ani

 

Unii dintre colegi nu s-au văzut de când au terminat şcoala

„Drumurile noastre toate se vor întâlni vreodată…”, cântă şi dansează absolvenţii şcolii din Otac, revăzându-se după mulţi ani de la despărţire. „Ia vezi ce mai joacă bunica, a uitat c-o dor picioarele!”, „Şi mama a uitat c-o doare spatele!”, îi admiră dintr-o parte copiii. După 50 de ani de la primul lor 1 septembrie, în 1968, mulţi dintre colegi nu s-au recunoscut. Dar s-au regăsit aceiaşi copii în suflet, deşi greutăţile vieţii i-au maturizat de cum au plecat din sat.  

                                                                                                                          

Prima zi de şcoală, după 50 de ani, a fost sărbătorită la Otac, raionul Rezina, de către generaţiile de elevi înmatriculaţi în anul 1968, dar şi de colegii lor cu un an mai mari. Ambele clase au avut norocul să-şi întâlnească primii învăţători, pe soţii Silvia şi Ion Tatarin, singurii dascăli în viaţă dintre cei care i-au învăţat.

„Cine, cine e aceasta? Zina!? D-apoi, ea era cât un degeţel de subţirică!”, se minunează Alexei Doni şi Serghei Lefter cum a schimbat-o viaţa pe colega lor care a intrat pe uşă şi se îndreaptă spre masa de sărbătoare. Colegele lasă pentru o clipă aranjatul florilor şi al bucatelor ca să se salute. Cei doi bărbaţi urmăresc spectacolul cu zâmbetul încremenit pe faţă: fetele se cuprind, lăcrimează, se privesc şi iarăşi se îmbrăţişează. „Unii dintre noi nu ne-am văzut de când am terminat şcoala din Otac”, spune Alexei, aşteptând momentul când nou-venita va trece să-i salute şi pe ei.

                                                          

Colegii s-au împrăştiat prin lume

„În sat am mai rămas trei băieţi şi o fată, din 26 câţi am fost în clasă. Nu prea ţinem legătura. Pe mulţi nu i-am văzut de când ne-am despărţit, dintr-a opta. Şase dintre colegi s-au trecut din viaţă. Alţii s-au mutat cu traiul în alte localităţi. Majoritatea însă sunt plecaţi peste hotare. Şi eu am fost într-un timp plecat la Moscova, am muncit în construcţii. Acum nu mai plec, lucrez la Chişinău”, face o trecere în revistă a acestei întâlniri Alexei Doni. Tragedia satului, spune bărbatul, este că toţi tinerii emigrează, încât rămâne Otacul pustiu. Astăzi, satul nu mai are şcoală.

Uşa se deschide din nou, iar de pe prispa vechiului magazin din sat, acum – sală de sărbători, un marş de nuntă însoţeşte un alt coleg de clasă. Şi iarăşi emoţii, exclamaţii, îmbrăţişări şi istorisiri.

Galina Nicolaeva (acum Mircic) este una dintre cei patru colegi din clasă care au urmat profesia de învăţător. Nici ea, şi nici ceilalţi colegi-învăţători nu au putut ţine piept crizei prin care a trecut R. Moldova. Timp de două decenii a fost plecată la muncă în Rusia. „Am plecat într-un moment de care mi-e foarte greu să-mi amintesc. Într-o iarnă, băiatul mi s-a întors de la şcoală în pulover, fiindcă îi era ruşine să poarte scurta veche. Au râs colegii de el că mama-i este învăţătoare şi nu este capabilă să-i cumpere o haină. I-am tras o bătaie, gest pe care nu mi-l pot ierta. Atunci am înţeles că trebuie să plec”, povesteşte Galina pe unde au purtat-o greutăţile vieţii. De patru ani nu mai pleacă, spune că a rămas acasă să-şi crească nepoţii.

Galina Ciorap, profesoară de muzică, a plecat şi ea în anii de criză. Astăzi, a venit pentru această sărbătoare la Otac, împreună cu soţul său italian, fiindcă, spune, le-a purtat un adânc respect dascălilor care au învăţat-o. „Mai buni profesori decât am avut aici nu am întâlnit în viaţă”, mărturiseşte ea. Galina nu mai vrea să se întoarcă în Moldova. „Cu părere de rău, am găsit satul foarte trist, chiar de la intrarea în Otac tabloul e dezolant, drumul prost, grădiniţa cu acoperişul dărâmat. Nici în republică nimic nu s-a schimbat. Povestea profesoarei de muzică e foarte asemănătoare cu istoria celorlalte colege nevoite să emigreze. „Lucram în trei-patru locuri, dar nu-mi ajungea să le achit şcoala de muzică fiicelor mele. Am plâns câteva zile de îmi era perna udă, până am decis să plec ca să am cu ce-mi educa fetele”.

 

Florile recunoştinţei

Ideea de a se mai întâlni cu toţii încă o dată pe 1 septembrie, împreună cu primii învăţători, aparţine Silviei Bârcă, şi ea plecată de mulţi ani în Irlanda. Silvia a lucrat  învăţătoare şi a locuit mai mulţi ani într-un sat din raionul Ialoveni.

Îmbrăcată ca o şcolăriţă, cu fustă neagră, cămaşă albă şi două funde albe prinse în păr, aşa cum a trimis-o mama în prima zi la şcoală, Silvia are mari emoţii. Îl întâmpină pe fiecare coleg ca o găzdă, ea fiind responsabilă de organizare. Visul ei, spune, a fost să-i aducă un buchet de flori primei învăţătoare, după 50 de ani de la primul ei 1 septembrie. „Am plănuit cu fetele această întâlnire vreun an de zile, comunicam din diferite colţuri ale lumii prin internet”, povesteşte Silvia.

La eveniment i-au invitat şi pe colegii cu un an mai mari decât ei. Dascălii acestor două clase, soţii Tatarin, sunt singurii învăţători în viaţă care au profesat în acei ani în Otac. Silvia Tatarin le-a fost prima învăţătoare celor din generaţia care au mers la şcoală în 1968, iar Ion Tatarin, care a deţinut şi funcţia de director al şcolii timp de 25 de ani, primul învăţător al celor care au mers în clasa întâi în 1967.

Soţii Tatarin nu ştiau despre cele puse la cale de discipoli. I-a anunţat fiica în ultimul moment. Este o surpriză pentru ei să-i vadă în poartă, cu atâtea flori.

Cu zâmbetul pe chip şi privirile curioase, Silvia Petrovna şi Ivan Fiodorovici, astfel li se adresează elevii şi în ziua de azi, îi întâmpină cu mari emoţii. Profesorul ia loc imediat pe un scaun, nu-l mai ţin picioarele, iar elevii se îmbulzesc să le dăruiască flori.Vorbele şi glumele curg printre lacrimile de bucurie ale unora. Sunt mulţi şi atât de gălăgioşi, ca nişte copii de clasa întâi. „Voi sunteţi gemenele Galina şi Tatina Ciorap!? Eşti Victor Gagiu? Nu v-am mai văzut de când aţi plecat din sat!”, încearcă să-i ghicească Silvia Petrovna.

„Sunteţi tot timpul în mintea şi inima mea. Toate cântecele pe care le-am învăţat de la dumneavoastră, şi eu la rândul meu i-am învăţat pe elevi şi pe nepoţică”, o îmbrăţişează Galina Nicolaeva pe prima sa învăţătoare.

„Au fost cea mai puternică generaţie pe care am avut-o. Le-am fost diriginte până în clasa a noua. Toate fetele aproape au fost eminente. După şcoala de opt clase din sat, aproape toţi şi-au continuat studiile la colegii ”, îşi laudă profesoara discipolii.

Alaiul se strânge şi, după o sesiune foto, merg împreună cu învăţătoarea spre sală. Învăţătorul îi urmează din priviri, nu are puteri să-i însoţească.

Învăţătoarea Silvia Tatarin

Ion Tatarin şi Galina Nicolaeva

 Primul sunet

Răsună „primul clopoţel”. Cu clopoţelul în mână pe care îl mai foloseşte şi ca să facă linişte, Silvia Bârcă citeşte lista celor prezenţi ca atunci, cum erau chemaţi în prima zi de şcoală. Sunt lipsă, pentru veci, şase dintre ei. Se ţine un minut de reculegere. Cei prezenţi se ridică pe rând în picioare când sunt strigaţi. „Prezent! Prezent! Lipsă. Prezent! Nu a putut să vină fiindcă îi face astăzi nuntă fiului. Prezent! Nu a putut să vină fiindcă se află în spital în Belgia. Prezent! Lipsă…”

„Vă mulţumesc pentru ceea ce am ajuns în ziua de astăzi! Nu ştiu dacă ştiţi, dar eu port numele dumneavoastră. Părinţii, când m-am născut, mi-au dat numele învăţătoarei tinere venite în sat. Aţi fost idealul meu, de la care am furat foarte multe. În experienţa mea de profesoară, au fost multe zile când mă surprindea gândul că „astăzi am fost ca Silvia Petrovna!”. Vă mulţumim pentru tot ce aţi făcut pentru noi!”, i se adresează Silvia Bârcă primei sale învăţătoare.

 

Într-un glas, la îndemnul Galinei Nicolaeva, toţi odată încep a cânta un cântec învăţat în copilărie de la primul lor dascăl, apoi altul şi altul. Învăţătoarea, mai întâi timidă, ca elevii săi în prima zi de şcoală, prinde la curaj şi îi acompaniază. Câţiva colegi lipsă îşi fac apariţia mai târziu. O colegă aflată în Belgia, Zinaida Doni, nu a putut veni fiindcă-i după operaţie, dar îi transmite un buchet de flori învăţătoarei prin sora sa.

E gălăgie mare pe prispa vechiului magazin din Otac. În timp ce Galina Ciorap încinge spiritul sărbătorii la un acordeon,  colegii, care au uitat deja că-i dor picioarele, se prind cu toţii în dans.

 

 

 

 

The following two tabs change content below.
Nadea Roşcovanu

Nadea Roşcovanu

Nadea Roşcovanu

Ultimele articole de Nadea Roşcovanu (vezi toate)