„R. Moldova are restanţe mari la capitolul decomunizare”

DECOMUNIZARE // Interviu cu Igor Caşu, vicepreşedintele Comisiei pentru studierea şi aprecierea regimului comunist

Dle Caşu, condamnarea comunismului în România s-a făcut în baza Raportului Final al Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, coordonat de prof. Vladimir Tismăneanu. Iată că în Republica Moldova s-a discutat timp de jumătate de an despre Raportul Comisiei pentru studierea şi aprecierea regimului comunist din RM şi… spiritele s-au liniştit. Unde se află în prezent studiul comisiei şi de ce nu este făcut public?

Este adevărat, în România, comunismul a fost condamnat în baza raportului Comisiei Tismăneanu, creată în mai 2006. Comisia din România a lucrat şase luni, aşa încât la 16 decembrie 2006 – cu doar două săptămâni înainte de accederea României în UE

–preşedintele Băsescu a prezentat în faţa parlamentului un rezumat al raportului Comisiei în care comunismul a fost condamnat ca un regim criminal şi ilegitim. Comisii similare au fost constituite anterior în Estonia, Letonia şi Lituania. Acestea au servit drept model pentru comisia de la Chişinău. În R. Moldova, Comisia pentru studierea comunismului a fost creată la iniţiativa preşedintelui interimar Mihai Ghimpu la 14 ianuarie 2010.

Ideea nu era nouă. Câţiva intelectuali sau oameni politici din afara PL – partid care pretinde pe nedrept a fi pioner în acest sens – au cerut formarea unei comisii în baza căreia să fie condamnat regimul comunist din fosta RSS Moldovenească. Când ne-am întâlnit cu preşedintele interimar (mijlocul lunii ianuarie), am propus să se specifice clar că iniţiativa creării comisiei vine din partea societăţii civile, şi nu a unui partid politic. Domnului Mihai Ghimpu nu i-a plăcut această propunere. Din contra, s-a arătat chiar îngrijorat de o asemenea perspectivă. Problemele care au apărut ulterior în ceea ce priveşte percepţia publică a Comisiei pentru studierea comunismului se trag anume de aici. În acelaşi timp, trebuie să menţionăm meritul preşedintelui interimar de a întinde mâna istoricilor şi de a iniţia deschiderea pe larg a arhivelor.

Se spune că publicarea raportului ar fi întârziată de existenţa unor probleme legate de finanţare, de faptul că nu toţi membrii Comisiei şi-au finalizat compartimentul, de redactare, pe cât de adevărate sunt acestea?

Vreau să vă spun un lucru care, pentru unii, poate părea scandalos, dar este vorba de ceva evident pentru cei care cunosc cât de cât situaţia istoriografiei din RM. Unii dintre istoricii moldoveni s-au deconectat de la evoluţiile istoriografiei din spaţiul postsovietic şi occidental, alţii după ce s-au afirmat la sfârşitul anilor 1980–începutul anilor 1990 au devenit prizonierii unui limbaj extrem de arhaic şi nu s-au mai putut adapta unui stil academic, echilibrat, fără adjective suplimentare şi extravagante care nu îşi au locul în discursul istoric. În mare, întârzierea apariţiei raportului Comisiei este legată de această dificultate.

O altă explicaţie este aceea că se vrea impunerea unui stil pentru toate contribuţiile ceea ce mi se pare o întreprindere imposibilă şi chiar incorectă. Din moment ce fiecare capitol va fi semnat de cei care l-au elaborat, nu văd nicio problemă ca Raportul final al Comisiei să reprezinte o colecţie de studii şi nu un text care să dea impresia că a fost scris de un autor. Finanţarea este o problemă secundară în acest sens. După cum ştiţi, niciunul dintre membrii Comisiei nu a fost remunerat. În plus, pentru redactarea versiunii finale a textului Raportului, sunt necesare anumite resurse pentru angajarea unor redactori profesionişti.

Cum calificaţi mecanismele politice care stau în spatele acestui raport, s-au exercitat presiuni asupra membrilor Comisiei?

Nu au existat presiuni asupra membrilor Comisiei, în afară de anumite intimidări care au venit din partea PCRM, un partid vădit şi explicabil deranjat de demersul nostru.

„Este inexplicabil de ce preşedintele Comisiei refuză să participe la discuţiile publice”

Ce şanse de reuşită, în opinia Dvs., are raportul Comisiei pentru studierea şi aprecierea regimului comunist din RM în comparaţie cu Raportul Tismăneanu?

Acum succesul Comisiei de la Chişinău nu are o legătură cu Raportul final care se aşteaptă, ci cu demersul individual al membrilor Comisiei. Mai exact, publicul larg din RM va beneficia în următorii câţiva ani de cărţi şi culegeri de documente. Între timp, este important să participăm la emisiuni TV şi Radio ca să facem cunoscut publicului ceea ce s-a întâmplat în perioada sovietică. Din acest punct de vedere, este inexplicabil de ce preşedintele Comisiei refuză sistematic să participe la discuţiile publice. Unii au spus în legătură cu aceasta că numele Comisiei numite şi „Comisia Ghimpu” este una meritată tocmai din considerentul că domnul Gheorghe Cojocaru a boicotat practic toate invitaţiile televiziunilor şi posturilor de radio de la Chişinău.

Ce direcţii de investigare va deschide acest raport?

Comisia a deschis posibilitatea studierii unor tematici puţin sau deloc cunoscute prin accesul larg la arhivele sovietice din Chişinău. Este vorba în special de accesul la fondurile depozitelor speciale ale SIS (fostul KGB), ale Ministerului Afacerilor Interne, precum şi unele fonduri ale AOSPRM (arhiva fostului CC al PCM), dar şi ale Arhivei Naţionale şi Procuraturii. Astfel, noi, istoricii, vom elabora în anii următori volume care vor acoperi asemenea subiecte precum manifestări antisovietice şi anticomuniste în RSSM de la moartea lui Stalin până în timpul Perestroikăi, viaţa cotidiană sub comunism, starea de spirit a populaţiei în diferite momente cruciale ale regimului, relaţia dintre victime şi călăi, strategiile de control social şi formele de pedeapsă şi de identificare a „duşmanilor poporului” aplicate de poliţia politică în perioada sovietică, privilegiile nomenclaturii, discriminarea moldovenilor în zonele urbane etc.

Cât de mare este şansa ca propunerile Comisiei să-şi găsească finalitatea în plan legislativ?

Adoptarea unor acte legislative bazate pe recomandările Comisiei ar putea să intensifice procesul de decomunizare a Republicii Moldova. Dar lipsa acestora nu cred că este o tragedie. Noi, istoricii, chiar dacă avem viziuni diferite asupra trecutului, uneori fiind vorba de nuanţe şi acest lucru este firesc într-o societate democratică, cu concursul specialiştilor, cu sprijinul jurnaliştilor, evident, putem şi suntem în măsura să contribuim la informarea cetăţenilor cu privire la crimele comunismului sovietic şi astfel putem spera că vom apropia şi mai mult ziua când societatea noastră va deveni mai puţin susceptibilă de a opta pentru o ideologie totalitară antieuropeană.

„Logica anchetatorilor sovietici era acea a torţionarilor din timpul inchiziţiei medievale”

Ce gânduri aveaţi atunci când lucraţi în arhivele SIS, MAI, cât de consistente în material factologic sunt dosarele din acea perioadă?

Prima arhivă care ne-a oferit posibilitatea de a consulta dosare ale persoanelor represate – mai exact e vorba despre cei asupra cărora a fost aplicată teroarea fizică şi psihologică – a fost cea a Ministerului Afacerilor Interne, după care, după demersuri repetate ale conducerii Comisiei, dar şi a implicării personale a domnului Mihai Ghimpu – am obţinut acces şi la arhiva depozitului special al SIS. În ceea ce priveşte fondurile arhivei fostului Partid Comunist al Moldovei, accesul la perioada 1974–1991 ne-a fost facilitată de o decizie a unei comisii speciale conduse de domnul Victor Bodiu, ministru de Stat în guvernul Filat.

Îmi amintesc că atunci când grupului nostru, care lucra la MAI, i s-a oferit acces la verdictele troikăi speciale care a trimis la moarte mii de oameni din RASSM, toţi eram şocaţi pentru că, deşi erau lucruri cunoscute de noi, acolo era vorba de persoane concrete, urmaşii cărora locuiesc pe teritoriul actual al Republicii Moldova. Chiar ne întrebam câţi oare dintre urmaşii celor care au fost executaţi în timpul Marii Terori din 1937–1938 mai au nostalgii faţă de perioada sovietică şi votează cu PCRM, partid care pretinde a fi moştenitor al ideilor şi tradiţiilor PCM (conform articolului 1 din statut, adoptat în 2008)? Mai târziu, consultând dosare de după 1953 ale unor oameni nevinovaţi, dar consideraţi „duşmani ai poporului” de un regim care formal condamnase „cultul personalităţii”, am rămas uimit de logica persoanelor care activau în cadrul KGB.

Citind unele interogatorii, îţi dai seama că logica anchetatorilor era acea a torţionarilor din timpul inchiziţiei medievale, inculpatul fiind impus să recunoască fapte pe care nu le-a făcut niciodată. În acest sens, am înţeles mai bine de ce comunismul în general, nu numai versiunea sa cea mai violentă, stalinismul, a fost un regim criminal şi ilegitim. Aceste persecuţii despre care am vorbit mai sus au fost făcute în afara cadrului juridic stipulat de legile sovietice şi în contradicţie cu obligaţiile asumate de URSS în plan internaţional după cel de-al Doilea Război Mondial.

Hannah Arendt a scris: „Memoria, iar nu aşteptarea, este cea care dă unitate şi plenitudine experienţei umane”. Ce îi împiedică pe cetăţenii RM să conştientizeze acest fapt?

Trăim în continuare într-o societate membrii cărora au fost speriaţi, descurajaţi prin toate mijloacele a spune ceea ce gândesc cu adevărat. Comunismul a distrus în primul rând elitele noastre şi nu mă refer aici doar la cei alfabetizaţi. Este vorba de elite în sensul cel mai larg al cuvântului – intelectuali, scriitori, poeţi, învăţători, preoţi, avocaţi, oameni de afaceri, mai ales, ţărani gospodari. Prima ocupaţie sovietică (1940) şi apoi cea de-a doua (1944) a distrus societatea noastră tradiţională, care, cu certitudine, nu era nici pe departe perfectă, dar care prin reforme putea evolua, aşa cum a fost cazul altor state din Europa după cea de-a doua conflagraţie mondială.

Prin distrugerea elitelor noastre, s-a creat o ruptură între generaţii, consecinţele căreia le resimţim şi astăzi. O parte importantă din problemele noastre identitare se trag anume din comunismul de tip sovietic sub care am trăit. Regimul sovietic a perpetuat şi consolidat anumite trăsături negative ale strămoşilor noştri care s-au creat în timpul stăpânirilor imperiale anterioare, otomană şi ţaristă. Imperiul sovietic s-a dovedit a fi până la urmă unul conservator, nu revoluţionar. De aici şi o anumită pasivitate, o atitudine de expectativă că cineva trebuie să ne salveze, să ne ajute, ba Rusia, ba fraţii de peste Prut, ba europenii în general.

Prin cunoaşterea trecutului putem înţelege originea acestor comportamente şi mentalităţi şi după aceasta să vedem cum reuşim să ne debarasăm de aceste defecte.

„RM are restanţe mari la capitolul decomunizare”

Cum apreciaţi şansele decomunizării Republicii Moldova la două decenii de la destrămarea imperiului sovietic?

Statele baltice sunt un exemplu de gestionare reuşită a trecutului sovietic şi de aceea au reuşit în procesul de decomunizare. Nu întâmplător acest succes a fost recunoscut de europeni prin integrarea acestor state în UE în 2004. Republica Moldova are restanţe mari la acest capitol, dar direcţia actuală este una corectă şi, dacă va fi continuată consecvent de următoarele guverne, vom ocupa şi noi, într-un viitor nu prea îndepărtat, locul care ne revine în familia statelor europene.

Cum ar putea influenţa viitoarele alegeri soarta şi miza Raportului comisiei pentru studierea şi aprecierea regimului comunist?

Partidele care s-au arătat deranjate de studierea aprofundată a regimului sovietic şi mai ales de deschiderea arhivelor anterior inaccesibile vor avea de pierdut pentru că au subapreciat gradul de maturitate a electoratului lor. În acelaşi timp, cei care au mizat pe condamnarea comunismului ca unica sau principala dimensiune a programului lor politic şi preelectoral vor constata că electoratul lor nu s-a extins simţitor. Dimpotrivă, acesta riscă să se disipeze şi să emigreze spre alte partide apropiate după mesaj, dar mai pragmatice.

Vă mulţumim.

Interviu realizat de Svetlana Corobceanu

The following two tabs change content below.