„Nu am restabilit PCM, am dat doar dreptul de asociere în jurul ideii comuniste”

MARTORII INDEPENDENŢEI // Lucinschi: „Noi nu am luptat pentru independenţă, am luptat pentru limbă şi alfabet”

Petru Lucinschi, al doilea preşedinte al Republicii Moldova, a oferit un interviu JURNALULUI. Domnia sa a menţionat că, de fapt, independenţa ne-a fost dăruită. Totodată, „destrămarea URSS s-a săvârşit datorită faptului că Rusia şi-a declarat suveranitatea pe 12 iunie 1990”.

– Într-un interviu acordat JURNALULUI, Alexandru Moşanu, primul preşedinte al parlamentului RM, a afirmat că Petru Lucinschi şi Mircea Snegur au confiscat mişcarea de eliberare naţională. Cum comentaţi?

Vreau să spun că unii oameni se îmbolnăvesc de ceva, nu vor să se trateze, nu vor să recunoască nimic din ceea ce se întâmplă în jur şi se ţin de o idee fixă. Întotdeauna m-am ferit de oamenii care vin în politică cu o idee fixă. Ca să realizezi o idee fixă ori trebuie să-i convingi pe oameni să te voteze ori trebuie să-i obligi. Ştim că bolşevicii au venit cu o idee fixă neavând o majoritate, dar au pornit de la faptul că ei au dreptate. Mă mir de domnul Moşanu. La vârsta aceasta trebuie să se uite în jur ce se întâmplă. În primul parlament ei au avut majoritatea, fiindcă nu era structurat acel parlament, nu erau fracţiuni. Din totalul de deputaţi, 85% erau susţinători ai Frontului Popular. Care e problema domnului Moşanu?

Aceeaşi problemă e şi cu restabilirea partidului comuniştilor. În primul rând, el nu s-a restabilit. I s-a dat dreptul de a se asocia în bazele ideilor comuniste. Aceasta a fost cerinţa directă a Europei. Noi ştim că în toată Europa sunt aceste partide. Oamenii consideră că adepţii democraţiei trebuia să interzică partidul comuniştilor! Noi am fost nevoiţi să punem la vot, fiindcă era o interpelare de la 91 de deputaţi. La prezidiu s-a pus la vot. Au votat toţi unanim, inclusiv Moşanu.

– Legalizarea partidului comuniştilor era inevitabilă în acel moment?

Comuniştii au venit cu cerinţa să le dăm şi patrimoniul. Prezidiul a refuzat aceasta. Le-am dat doar dreptul de asociere în jurul ideii comuniste. Ei nu s-au restabilit ca „Partidul Comunist al Moldovei”, ci ca „Partidul Comuniştilor”. Problema este cum votează alegătorul. În ’94, cei cu idei comuniste au participat la alegeri în cadrul Partidului Socialiştilor şi au luat 28 de mandate. Pe urmă, în urma nostalgiei, a modului cum s-a dezvoltat istoria noastră, a neînţelegerilor permanente dintre democraţi, de la primele zile ale independenţei noastre, s-au creat condiţii ca ei să agite oamenii minţindu-i şi ademenindu-i să voteze pentru ei. Aşa s-a votat în 2001.

– Când s-a votat Declaraţia de Independenţă, istoricul Ion Ţurcanu, secretarul parlamentului de atunci, a formulat nişte obiecţii pe marginea actului. Aceste obiecţii au fost sugerate de Dvs?

Nu ştiu despre ce obiecţii vorbiţi. Nu am sugerat nimic. Când s-a semnat Declaraţia de Independenţă, eram la Moscova, unde locuiam şi lucram. Nu am semnat în acea zi, dar când am venit la sesiune, peste o lună, am semnat. Dar n-a semnat nici Dabija. Nu am semnat fiindcă fizic nu eram pe loc.

Procesul de destrămare a URSS a pornit încă în anul 1988. Atunci a fost exclus articolul 6 din Constituţia URSS, conform căruia partidul comunist este forţa conducătoare, care decide totul. În situaţia creată, au început procesele de autodeterminare, în primul rând, în ţările baltice şi în Armenia. Demolarea URSS se producea treptat. Puciul din 1991 a fost ultima încercare de a stopa aceste procese. Noi am pornit mişcarea de renaştere naţională în Moldova bazându-ne pe două sloganuri: limbă şi alfabet. Forţa motrice era intelectualitatea în frunte cu scriitorii. Doleanţa noastră s-a realizat. Atunci a apărut întrebarea – ce facem mai departe?

Noi nu am luptat pentru independenţă: am luptat pentru limbă şi alfabet, pentru tradiţii, pentru componenta aceasta spirituală. Dar când a avut loc căderea Uniunii Sovietice – voiai sau nu – toţi au devenit independenţi. Niciun fel de eroism nu era aici. Vorbisem zilele acestea despre puci cu domnul Puşcaş, care era pe atunci vicepreşedinte al parlamentului. Într-adevăr, reacţia contra puciului s-a manifestat în masele moldoveneşti, în primul rând la Chişinău. Eu l-am întrebat pe domnul Puşcaş ce a fost întreprins din partea GKCP (Comitetul de Stat pentru Situaţii Excepţionale) împotriva Moldovei. El spune, nimic. Atunci care-i eroismul? Totul se întâmpla la Moscova şi Sankt-Peterburg. Acolo se hotăra soarta. După destrămarea URSS toţi s-au declarat independenţi. Ne-am declarat şi noi. Am stat în faţa unei alte probleme – cum să însuşim această independenţă? Sunt ţări care luptă ani de zile, sunt represalii, oameni care stau în închisori până obţin această independenţă. La noi aşa s-a întâmplat că ne-a fost dăruită. Ea a venit de la Dumnezeu. Dar cum ne descurcăm? Asta e problema noastră şi noi vedem cum ne descurcăm.

– Atunci când s-a produs puciul, eraţi la Moscova? Aţi ştiut din timp?

Eram secretarul Comitetului Central, membrul al Biroului Politic. Nu am ştiut din timp. Lucrurile se pregăteau cu încetul. Conflictul dintre Partidul Comunist şi societate era destul de pronunţat. Era o parte conservatoare care considera că traiectoria este greşită, că nu trebuie să dăm libertate oamenilor ş.a.m.d. Şi era o parte mai progresistă, cei care erau în jurul lui Gorbaciov, unde eram şi eu, care credeam că trebuie să mergem pe calea reformării Uniunii Sovietice.

Conflictul creştea tot mai mult şi mai mult. Ştiam că sunt oameni nesatisfăcuţi. Nu ne gândeam că va fi un puci. Bush i-a spus lui Gorbaciov: „Fii atent că se pregăteşte un complot”. Gorbaciov nu credea. E clar că puciul se pregătea în secret. Era atât de secret că chiar cei care erau în GKCP nu ştiau cu o zi înainte care va fi soarta lor. Erau Kriucikov, preşedintele KGB, Oleg Şenin, membru al Biroului Politic Central, care au făcut chestia aceasta fără acceptul Comitetului Central. Eu eram în concediu la vreo 5 kilometri de Gorbaciov. Mi-au fost deconectate telefoanele. Peste o zi, am venit la Moscova. Fiindcă trebuia să transmitem averea partidului către stat. M-au numit pe mine preşedinte al Comisiei de Lichidare a Comitetului Central. În acest fel, destrămarea URSS s-a realizat începând cu 1988 până în 1991.

– Într-un interviu pentru JURNAL, Leonid Kravciuk spunea că la Belovejskaia Puşcea iniţial se punea problema creării unei confederaţii la baza căreia trebuia să stea Ucraina, Bielorusia şi Rusia. Întrebarea mea este: dacă atunci s-ar fi semnat un act confederativ, Moldova ar fi aderat la această structură?   

Procesul de destrămare a Uniunii Sovietice era inevitabil. Cu puci s-au fără puci. Îmi exprim îndoiala că am fi aderat la o confederaţie, fiindcă aveam aşa o lege care prevedea că orice act adoptat la Moscova trebuie să fie ratificat de republici. Nu cred că Rada Ucrainei ar fi ratificat un asemenea act. Dar să presupunem că ar fi semnat un asemenea act. Poate venea Kazahstanul. Cred că ar fi fost ceva de genul Uniunii Vamale. Poate ar fi mai uşor de rezolvat conflictele separatiste. Dar Kravciuk avea dreptate – ei nu ştiau din timp ce vor semna. Ca şi cu GKCP, în afară de Kriucikov şi Şenin nu ştia nimeni. Aşa a fost şi la Belovejskaia Puşcea. Trebuie să luăm în consideraţie şi factorul uman. S-au întâlnit, au mai cinstit un păhărel, s-au gândit că ar trebui să facă ceva. Ei încercau să-l invite şi pe Gorbaciov. Nazarbaev s-a întors înapoi cu avionul. N-a venit fiindcă s-a speriat. Nu ştia ce să facă mai departe. A fost un haos în care nimeni nu se supunea nimănui. De aceea toţi procedau bazându-se pe situaţia concretă în care se aflau.

– Rusia şi România au semnat un tratat. Aţi avut vreun aport la elaborarea acestui tratat?

Nu, n-am avut atribuţii. De aceasta s-a ocupat Ministerul de Externe. Atunci eram responsabil de presă, tineret. Era altă direcţie. Ştiu de acest lucru. E criticat Iliescu din acest punct de vedere. În cele din urmă, s-au confirmat nişte lucruri de neamestec al Uniunii Sovietice în viaţa României. Au consfinţit hotarele.

– Analistul politic Petru Bogatu spunea într-un articol recent că dacă, atunci când s-a destrămat Uniunea Sovietică, Parlamentul Estoniei ar fi avut curajul să voteze unirea cu Finlanda, şi Parlamentul Republicii Moldova ar fi avut curajul să iniţieze un act de unire cu România. Ar fi fost posibil aşa ceva?  

Eu cred că Petru Bogatu greşeşte total când face această analogie. Unde este Finlanda şi unde suntem noi? Fiecare are istoria lui. În al doilea rând, ţările baltice nu luptau pentru renaştere naţională, pentru limbă şi alfabet, dar pentru revenirea la statul pe care l-au avut. Europa susţinea aceste aspiraţii încă înainte. De aceea, în cazul ţărilor baltice, Uniunea Europeană a mers împotriva practicilor sale, conform cărora poţi să devii membru asociat al UE numai după ce devii membru OMC (Organizaţia Mondială a Comerţului). Ei au făcut o excepţie pentru ţările baltice şi le-au primit ca membri asociaţi fără OMC. I-au îmbrăţişat îndată. Noi nu am fost primiţi de nimeni. Am rămas la mijloc.

Primakov, membru al consiliului prezidenţial, mi-a povestit că atunci când l-a primit Bush, acesta l-a invitat în biroul său să-i arate cum funcţionează internetul. Atunci toate ambasadele SUA aveau internet. Şi Bush îi arată pe pervaz toate drapelele ţărilor lumii şi-i spune: „Uite noi nu am aruncat niciodată drapelele ţărilor baltice”. Americanii nu au recunoscut niciodată actul de alipire a acelor trei ţări la URSS.

– Totuşi, a existat o altă cale decât CSI?

Aşa-i istoria noastră zbuciumată. În 1918, La Brest-Litovsk, unde se duceau tratativele cu nemţii, era aceeaşi situaţie. Ai noştri nu au mai ajuns să declare Republica Democratică Moldovenească, dar era o declaraţie a Ucrainei precum că noi suntem o parte a ei. Şi atunci a fost Sfatul Ţării. Era imposibil să ne menţinem ca ţară aparte, fiindcă ne asimila Ucraina. Atunci s-a produs această unire cu România. În 1991, am avut o situaţie similară. Toate fostele republici s-au declarat independente. ONU a luat o decizie pentru toţi şi trebuia să mergem undeva.

Ultimii ani nu aud fraza că „politica este arta posibilităţii”. Cineva îmi spunea nu demult că trebuie să cerem Sudul Basarabiei. Am vorbit pe această temă destul. I-am spus: Uite, organizez un referendum, îţi dăm împuterniciri să duci tratative. Dar cu cine să vorbeşti? Trebuie să punem în Transnistria căştile albastre ale ONU. Credeţi că nu am încercat? ONU spune că la noi nu e un conflict de aşa proporţii ca ONU să se implice. Şi apoi este Consiliul de Securitate care trebuie să voteze. Asta-i tragedia noastră, noi discutăm aiurea. E una când aceste probleme se discută între savanţi, nu între politicieni, fiindcă ei formează o opinie publică greşită.

– Landsbergis spunea că deşi au fost anumite propuneri din partea lui Elţîn de a intra în CSI, acestea se făceau fără presiuni. Atunci ei le-au spus că nu vor în CSI şi discuţia s-a încheiat.   

Această poziţie a ţărilor baltice a fost acceptată şi până la destrămarea URSS, la un congres al deputaţilor, unde s-a discutat pactul Ribbentrop-Molotov. Atunci el a fost anulat. Lumea s-a reîmpărţit în ‘45 la Ialta prin înţelegere şi în ‘47 prin tratatul de la Paris care în ‘75 a fost confirmat la Helsinki.

Şi în condiţiile Moldovei nu au fost presiuni de aderare la CSI. Atunci Rusia era supărată, fiindcă ei trăiau mult mai rău decât moldovenii şi decât armenii şi decât georgienii. Atunci a apărut şi la ei revolta aceasta împletită cu şovinism – cât vom mai avea de răbdat, cât vom mai avea de dat? Şi, de fapt, Rusia a fost prima care s-a despărţit. La 12 iunie 1990, ei au declarat primii suveranitatea Rusiei. Acolo era Elţîn care lupta contra centrului. Postfactum, poţi să judeci cât vrei, dar în situaţia în care se afla Rusia, ce trebuia să facă Gorbaciov? Să introducă starea de urgenţă? Dar el, cu imaginea sa de democrat care a dus Uniunea Sovietică pe altă cale, cum putea să se mai întoarcă înapoi? Şi dacă nu ar fi fost mişcarea aceasta în Rusia, nu s-ar fi destrămat Uniunea Sovietică. Este clar.

– După 20 de ani, cum apreciaţi proiectul CSI? Este un subiect internaţional care are o pondere? 

CSI nu hotărăşte nimic acum. A fost o structură unde puteau să se întâlnească şi să discute şefii statelor fostelor republici unionale, în afară de ţările baltice. În această structură au fost create anumite condiţii de circulaţie cât de cât libere. Unii spun că trebuie să ieşim din CSI. Eu vă declar cu toată responsabilitatea – niciodată, nici din partea Americii, nici a Uniunii Europene, nici a Consiliului Europei, nici din partea unui lider important nu a venit condiţia că, dacă ieşim din CSI, ei ne acceptă în Uniunea Europeană. Fiind la NATO, fiind în relaţii prieteneşti cu Xavier Solana, nu am primit nicio aluzie că, dacă intrăm în NATO, ne vom integra în Uniunea Europeană. Când va veni timpul şi ne vor spune: „noi suntem gata să vă acceptăm în UE, dar voi plecaţi din CSI” – nicio problemă.

– Pe cine pariaţi Dvs că va fi noul preşedinte al Republici Moldova?

Noi mergem pe criteriul ideologic în rezolvarea problemelor vitale ale ţării noastre. Nu este pur şi simplu o greşeală, dar o prostie adevărată. Înainte de alegeri, fiecare a venit cu o platformă. În urma scrutinului au fost aleşi 101 deputaţi. Aceştia trebuie să se înţeleagă între ei. Ei trebuie să găsească formatul care asigură guvernarea ţării. Dacă sunt 101 deputaţi, înseamnă că ei au posibilitatea să aleagă un preşedinte, dar ei nici nu organizează alegeri. Nu vreau să numesc acum un nume, pentru că există multe. Nu contează numele, contează cum va fi înţelegerea. Cei care au 15 deputaţi înaintează un candidat şi merge prin concurs. Eu cred că ei au conştientizat acest fapt, fiindcă am ajuns la limită. Sper că în septembrie vor alege pe cineva.

Interviu realizat de Vadim VASILIU 

The following two tabs change content below.