„Noul Machiavelli” (şi cât de machiavelic este premierul Filat)

 

Ţin să subliniez că întrebarea „Cât de machiavelic este premierul Vlad Filat?” nu conţine vreo conotaţie negativă. Machiavelic nu este folosit aici în sensul „popular”, fixat în dicţionare: „abil şi fără scrupule, perfid, viclean”. Ne referim în cazul dat la calităţile „bune” pe care trebuie să le aibă în mod neapărat un lider, un politician, pentru a ajunge la putere şi a o păstra, calităţi enumerate în lucrarea „Noul Machiavelli. Cum se gestionează puterea în lumea modernă”, apărută recent la Editura „Cartier”.

În bucătăria primului ministru

Autorul cărţii, Jonathan Powell, fostul şef al staffului primului ministru britanic Tony Blair, scrie despre cum arată puterea „din interior”, cum a văzut-o el în cei zece ani, cât a fost mâna dreaptă, confidentul lui „Tony”. El ne introduce, „aproape neobservat, prin faţa mulţimilor care aclamau şi fluturau entuziast mici steaguri ale Marii Britanii,” dincolo de porţile de pe Downing Street, Numărul 10, unde se află reşedinţa primului ministru al Marii Britanii, ca să ne arate, în detalii, cum se lucrează, cum se iau deciziile care determină cursul istoriei britanice, dar şi europene, mondiale. Powell face incursiuni comparative şi în „bucătăria” premierului conservator Margaret Thatcher, ne vorbeşte despre diferenţa dintre thatcherism şi blairism, profitând de faptul că fratele său, Charle Powel, a fost consilierul „Doamnei de fier”, în chestiuni de politică externă. Este un scriitor dezinhibat, însă care nu improvizează, nici nu are nevoie, căci s-a pregătit din timp, a ţinut un jurnal în acest scop, şi ne prezintă situaţii şi relaţii concrete, curioase, incitante, din activitatea sa cotidiană pe parcursul a zece ani, fapt care conferă lucrării alura şi farmecul unui roman politic contemporan, al cărui autor nu se teme de reacţia personajelor sale.

Reabilitarea lui Machiavelli

Powel nu-şi propune doar să relateze despre modul în care funcţiona cabinetul lui Tony şi despre învăţămintele pe care le-a tras referitoare la „exerciţiul puterii pentru viitorii practicieni”. Ca un „bonus” intelectual, el mai oferă cititorului o expunere a ideilor lui Machiavelli, încercând să demonstreze că acestea mai corespund realităţilor politice moderne „la fel de bine ca atunci când au fost scrise”.

El încearcă să-l „reabiliteze”, ca pe un geniu al cărui nume, în mod greşit, este sinonim cu intriga, manipularea şi lipsa de principii, când, de fapt, Machiavelli a pus bazele „artei guvernării”. Pledoaria proMachiavelli seamănă a fi o şi o pledoarie pro domo, căci, ca şi Machiavelli, Powell consideră că „regulile moralităţii personale nu pot fi aplicate conducerii unui stat”, şi în unele cazuri, un lider „trebuie să ştie să urmeze şi calea răului dacă este nevoit”. I s-a întâmplat şi lui Tony.

Ceea ce nu înseamnă că politica este „o serie de manevre cinice şi manipulări”, ne preîntâmpină autorul. „Politica este mai mult decât orice o chestiune de idealism, valori şi idei”, spune Powell fără a ridica tonul, fără patetism. Citind concluziile sale despre cum trebuie să fie un prim-ministru, ce însuşiri trebuie să posede pentru a-şi face datoria, volens-nolens, încerci să le raportezi la realităţile locale, la liderii noştri: cât de adecvaţi, cât de pregătiţi sunt ei ca să ne conducă?

Calităţile cruciale ale unui lider

O primă calitate, preţuită de Machiavelli, care rămâne în picioare şi azi, este curajul (de a lua decizii) şi inteligenţa, scrie Powell. Preţul oscilării la infinit poate fi catastrofal, deciziile lente şi târzii nu sunt mai puţin nocive decât cele ambigue, subliniază autorul. Cine nu ar fi de acord?

Cea de-a doua calitate crucială – abilitatea de a comunica. Machiaveli considera că „un principe trebuie să se străduiască, prin toate acţiunile sale, să inspire un simţ al măreţiei şi bunătăţii sale”. Sfatul lui Bill Clinton pentru Tony Blair a fost „să nu se oprească niciodată din a comunica”. (Şi la acest capitol guvernul nostru mai are multe de făcut, deşi nu se poate spune că premierul Filat ignoră importanţa comunicării.)

Şi charisma, cea de-a treia calitate necesară unui lider, este ceva ce poate fi dobândit, afirmă Powell. Cel mai important element al prezenţei lui publice este conduita, nu conţinutul discursului, subliniază autorul, exemplificând că „Tony obişnuia să se îngrijoreze atunci când asista la lungi parade militare, deoarece ştia că paparazzi vor pândi momentul când va căsca sau se va scobi în nas”. Un ingredient necesar al carismei este optimismul. Şi concluzia că „în general, în politică învinge candidatul optimist” le-ar prinde bine politicienilor noştri.

Cea de-a patra calitate – un simţ al perspectivei, capacitatea de a vedea lucrurile într-un contest mai amplu. Liderii au nevoie „de politici măreţe şi curajoase sau de idei grandioase”, căci oamenii nu înţeleg mare lucru din iniţiative mici, disparate… Gordon Brown, un bun tactician, „genial”, în opinia autorului, a suferit eşec fiindcă era lipsit de viziune şi curaj.
Ca un prim-ministru să fie eficient, în afară de strategie, trebuie să aibă şi un program bine organizat şi bine ghidat.

Un lider trebuie să aibă „farmec şi supleţe”, să fie totodată „leu şi vulpe”. În guvern, nu e ca în armată, un prim-ministru nu comandă, ci convinge. El trebuie să evite linguşitorii, să nu se bazeze pe un singur sfătuitor, şi să arate că „nu îi este frică să audă adevărul”. În spiritul ideii lui Machiavelli că „reputaţia principelui este mai mare decât puterea sa”, Tony Blair a fost preocupat de opinia publică şi a urmărit atent sondajele. Însă atenţie la sondajele înşelătoare, avertizează Powel.

O aptitudine-cheie a unui lider e să poată construi „coaliţii de suport”, adică să găsească aliaţi atunci când porneşte un proiect. Cu atât mai mult el nu trebuie să uite de partidul său, altfel „nu va rezista mult”. Powell împărtăşeşte opinia că liderul de partid trebuie să petreacă „ore multe… la taclale cu membri de rang secund ai partidului lor”, să aibă „ întâlniri periodice cu oştenii săi” (parlamentari). (Şi realităţile noastre confirmă acest lucru. Pentru că Filat obişnuia să nu răspundă la telefoanele unor colegi de partid, aceştia au părăsit formaţiunea.)

Şi încă un sfat important de la consilierul lui Tony Blair: publicul detestă imaginea politicienilor care se împroaşcă cu noroi. E bine că, în sfârşit, liderii AIE au ajuns la înţelegerea acestui adevăr.

Desacralizarea puterii

Tradusă în română de Editura Cartier, cartea „Noul Machiaveli urmează să fie lansată la Chişinău, în prezenţa autorului, ceea ce, din punctul nostru de vedere, este un eveniment remarcabil, un exemplu de abordare modernă a procesului editorial. E o ocazie singulară pentru lideri, politicieni (şi consilierii lor) de a face cunoştinţă cu un expert politic de o asemenea anvergură, Powell având şi experienţa de comunicare cu preşedinţii americani Bill Clinton şi George Bush, pe care i-a cunoscut şi ca diplomat, şi persoană din anturajul premierului britanic.

În societatea noastră se simte demult necesitatea unei schimbări de optică asupra puterii, şi, în acest sens, „Noul Machiavelli”, umple un mare gol. Reforma noastră trebuie să includă în mod obligatoriu şi modul cum ne referim la putere. Felul cum se vede puterea pe sine însăşi, dar şi relaţia noastră cu puterea e încă în mare parte sovietică şi trebuie „recultivată”.

De fapt, nouă ne lipseşte înţelegerea a ceea ce este puterea cu adevărat. Pentru mulţi dintre noi, conducătorii sunt mai curând nişte magicieni, nişte zei care, din egoism, din nepăsare, nu depun suficient efort pentru a ne îmbunătăţi viaţa. Pentru mulţi, alţii sunt o încarnare a răului, a ambiţiilor nemăsurate, nişte gargantua şi pantagruel ai nesimţirii şi egoismului.

De aceea, oscilăm în atitudinea noastră de la o extremă la alta, de la adoraţie oarbă, la ostilitate şi agresivitate la fel de oarbă. Nici măcar jurnaliştii nu fac în acest sens o excepţie. Nu sunt rare cazurile când unii şi aceiaşi autori care scriau ieri elogii kilometrice despre unii lideri ai AIE, astăzi scriu filipice la fel de lungi şi la fel de superficiale şi neobiective ca laudele de ieri. Superficiale, fiindcă nu au nici cea mai mică idee cum funcţionează sau cum ar trebui să funcţioneze un guvern. Powell „desacralizează” puterea, în schimb îi relevă dificultatea şi complexitatea aproape mistică.

Nicolae Negru

 

The following two tabs change content below.
Nicolae Negru

Nicolae Negru

Nicolae Negru

Ultimele articole de Nicolae Negru (vezi toate)